duminică, 31 iulie 2011

Libia lui Gaddafi, statul cu cea mai mică datorie publică din lume






Criza datoriilor suverane din zona euro şi eşecul politicienilor americani de a se înţelege în privinţa ridicării plafonului de îndatorare a guvernului SUA a adus în centrul atenţiei investitorilor problema menţinerii sub control a datoriilor.
În raport cu Produsul Intern Brut, cele mai ridicate datorii le au Japonia (225,8% din PIB în 2010), Saint Kitts şi Nevis - cel mai mic stat de pe cele două continente americane, atât ca suprafaţă, cât şi ca populaţie - (185% din PIB) şi Libanul (150,7% din PIB), potrivit datelor CIA (CIA World Factbook).
La polul opus, cele mai mici datorii publice le au Oman (4,4% din PIB), Guineea Ecuatorială (4,1% din PIB) şi ţara colonelului Muammar al-Gaddafi, Libia (3,3% din PIB).
Dacă vă întrebaţi ce PIB poate avea cea mai mică ţară de pe continentele americane, acesta este de 557 de milioane de dolari (în 2009), la o populaţie de 51.300 de persoane (2005). Pentru comparaţie, în România oraşul Oneşti avea 51.681 de locuitori în 2002.

si mai aveti niste informatii care mass media nu o sa le publice niciodata! 

-Poporul Libian primeste credit fara dobinda
-Elevii primesc salariul mediu al acelei profesii, pe care o invata.
-Daca cineva nu-si gaseste de munca statul ii da salariu plin parca ar lucra.
-Tinerii casatoriti primesc casa gratis de la stat.
-Orice tinar libian daca se inscrie la orice facultate din lume,primeste 2500 euro de la stat plus intretinere + o masina.
-Masinile sint vindute la pret de fabrica.
- Libya nu are datorii fata de nimeni in lume.
-Invatamintul si spitalizarea sunt gratis.
-25% din populatie are facultate.
-Pe strazi nu sint cersetori, toata lumea are locuinta.
-15 centi costa o paine.

Deci e rau de tot. Nu e de mirare ca pentru vestici, Libya e o <problema>. Gaddafi nu a fost de acord cu dobinzile mari aplicate de Banca Mondiala. Deci e dictator. Libya a fost o tara L I B E R A asta-i adevarul despre razboiul din Libya .

Ce spune Biblia despre închinarea la idoli și despre idolatrie

Văzînd prostia oamenilor de a crede în niște păpușe cioplite, în picture sau în pietre , Isaia vine să strige împotriva poporului său. Cel care îl caută pe Dumnezeu ajuge să îl cunoască și să fie cunoscut de Dumnezeu. Ceilalți, însă, rămîn doar cu religia despre Dumnezeu. Ajung să devină fanați religioși crezînd în ceea ce nu au cunoscut niciodată sau în ceea ce au auzit de la bunica, iar ea la rîndul ei de la un strămoș. Oameni care se declară atît de credincioși, care sunt nelipsiți de la biserică doar la Paști și la Crăciun, dar care între respectivele sărbători manîncă păcatul uns pe pîine, ajuns să dea tonalitatea credinței. Oameni care se declară deținători ai diplomelor universitate, de master sau cei care au terminat multiple facultăți, vin și sărută picturi, se închină sculpturilor crezînd că Dumnezeu îi ascultă și îi ajută prin respectiva închinare. Oameni  cu mintea întunecată de stăpînitorul lumii acesteia dau pomene fizice pentru niște ființe spirituale și declară sus și tare că aceste pomene sunt mîncate de duhurile strămoșilor. Așa credință poți întîlni doar prin triburile conduse religios de șamani.
Cînd însă va veni ziua Domnului, oamenii vor cunoaște pe Domnul așa cum este El și vor renunța plini de rușine la idolii surzi și muți.
Isaia 2:19-22  Oamenii vor intra în peşterile stîncilor şi în crăpăturile pămîntului, de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, cînd Se va scula să îngrozească pămîntul.  ‘n ziua aceea, oamenii îşi vor arunca idolii de argint şi idolii de aur pe cari şi-i făcuseră, ca să se închine la ei, îi vor arunca la şobolani şi la lilieci;  şi vor intra în găurile stîncilor, şi în crăpăturile pietrelor, de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, cînd Se va scula să îngrozească pămîntul. Nu vă mai încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decît suflare: căci ce preţ are el?
Isaia 31:6-7  ,‘ntoarceţi-vă la Acela de la care v’aţi abătut mult, copii ai lui Israel.“  ,,Căci în ziua aceea, fiecare îşi va lepăda idolii de argint şi de aur, pe cari vi i-aţi făcut cu mînile voastre nelegiuite.
Același Isaia ride de prostia celor care cred în idoli făcuți de mîini omenești:
Isaia 41:7  Lemnarul îmbărbătează pe argintar; celce lustruieşte cu ciocanul îmbărbătează pe celce bate pe nicovală, zicînd despre îmbinare: ,Este bună!` şi ţintuieşte idolul în cuie ca să nu se clatine.“
Ești și tu unul care țintuiește idolii pe perete? Poate păstrezi și tu undeva o icoană crezînd că faci un mare favor lui Dumnezeu? Pocăiește-te și corectează-te de ceea ce faci!
Isaia 42:17  Vor da înapoi, vor fi acoperiţi de ruşine cei ce se încred în idoli ciopliţi şi zic idolilor turnaţi: ,Voi sînteţi dumnezeii noştri!`

sâmbătă, 30 iulie 2011

rolul FMI si al UE in colonizarea Romaniei

Ultimele acţiuni ale Fondului Monetar Internaţional în ţara noastră au lăsat să se întrevadă rolul pe care acest organism financiar internaţional îl joacă deja de câteva zeci de ani în dezmembrarea, spolierea şi colonizarea naţiunilor din întreaga lume.
O simplă ordonanţă de urgenţă a reuşit să dezvăluie o privelişte impresionantă: mecanismul înrobirii noastre politico-financiare faţă de structuri de putere internaţionale lipsite de orice legitimitate.
Pe scurt: pe data de 21 iunie 2010 a intrat în vigoare ordonanţa de urgenţă OUG 50/2010 ce repune într-un mod radical în discuţie relaţia dintre bănci şi clienţi (în special, a acelora care contractează credite) în ţara noastră. Primind deja avizul Senatului, pe data de 27 octombrie ordonanţa urma să intre în dezbatere pentru a fi apoi aprobată în Camera Deputaţilor. În acest moment, reprezentanţii FMI au intervenit brutal în favoarea băncilor recurgând la un şantaj evident: dacă nu anulaţi efectele ordonanţei, nu vă mai dăm următoarea tranşă a împrumutului, în valoare de aproximativ 850 de milioane de euro.
Şantajul a fost mult prea făţiş pentru a nu irita aproape la unison atât presa locală, cât şi clasa politică. Şi pentru că pe moment şantajul nu a prea ţinut – luându-se timid în discuţie chiar renunţarea la acordul cu FMI – a intervenit şi Comisia Europeană ameninţându-ne cu începerea procedurii de infringement dacă nu modificăm ordonanţa în favoarea băncilor. De fapt, procedura – prin care o ţară membră UE e sancţionată pentru că nu s-a conformat legislaţiei în vigoare a Uniunii – e mai mult o sperietoare şi necesită mulţi ani pentru a fi dusă la capăt.
Oricine se va întreba: prin ce a reuşit, oare, să sperie această ordonanţă, încât să fie nevoie de intervenţia brutală şi în decurs de numai câteva zile atât a FMI-ului şi Băncii Mondiale, cât şi a Comisiei Europene?
Ironic e însă faptul că Ordonanţa 50 – supranumită şi Ordonanţa Creditelor – constituie o binevenită aplicare a Directivei Europene CEE/48/2008, directivă adoptată, de altfel, de legislaţia majorităţii ţărilor europene. Integrând amendamentele făcute de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului (ANPC), ordonanţa prevede reducerea consistentă a comisioanelor prin care băncile din ţara noastră – în mare parte străine – reuşesc să jefuiască un întreg popor. Nu numai atât, dar prevede posibilitatea ca clientul să dea înapoi toţi banii împrumutaţi de la bancă înainte de termen fără a mai plăti uriaşele comisioane prin care băncile reuşesc să ne ţină în servitute financiară, ci doar un comision de cel mult 1%. Apoi – poate că lucrul cel mai important – ordonanţa stabileşte că băncile nu mai pot calcula dobânda variabilă după cum vor şi după cum interesele lor o cer, ci urmând anumite reguli care vin în sprijinul clienţilor.
Nu în ultimul rând, prin această ordonanţă se întrevede posibilitatea ca ANPC-ul să dobândească un rol tot mai proeminent în relaţia dintre bănci şi clienţi, putând chiar să aplice sancţiuni băncilor care eludează legea şi interesele legitime ale clienţilor. Astfel, ANPC-ul ar putea chiar devansa autoritatea Băncii Naţionale a României (BNR) în relaţia cu băncile, lucru care i-a iritat în mod evident pe bancherii care au găsit întotdeauna în BNR un sprijin. Astfel, bancherii nu au întârziat să se plângă forurilor financiare internaţionale cum că în România interesele lor încep să fie atacate.
Venim acum la fondul problemei, pentru că ameninţările FMI, ale Băncii Mondiale (BM) şi ale Comisiei Europene (CE) au fost făcute mai ales la cererea băncilor străine – care deţin aproximativ 80% din sectorul financiar românesc – într-un moment în care era tot mai clar că încep să piardă bani prin aplicarea ordonanţei nu numai pentru creditele ce vor fi contractate în viitor, ci şi pentru cele în derulare.
Ironic şi semnificativ e iarăşi faptul că estimarea „pierderii” pe care ar suferi-o băncile pe an (undeva între 500 şi 900 de milioane de euro) ajunge aproape să echivaleze valoarea tranşei de împrumut de la FMI (850 de milioane de euro).
Intervenţia structurilor financiare mondiale în favoarea băncilor a fost atât de clară încât – într-o presă atât de timorată, supusă şi ideologizată cum e cea din ţara noastră – a început chiar să se vorbească răzleţ de „Marea Finanţă Mondială”.
Marea Finanţă Mondială
Iată, însă, că trezindu-ne – măcar acum – din beţia logodnei cu occidentalismul progresist ne dăm tot mai mult seama că sintagma nu e tocmai lipsită de conţinut. Că ea, la o analiză atentă şi la o lectură istorică a ultimilor cincizeci de ani, acoperă o realitate tot mai tulburătoare.
Nu e vorba aici de a ne juca cu cuvintele şi conspiraţiile, ci de a conştientiza o realitate istorică de netăgăduit şi un model recurent de acţiune al FMI şi al Băncii Mondiale în orice ţară de pe mapamond care a contractat un împrumut de la ele. Aşa cum am făcut şi noi în ultimii doi ani. Şi, dacă nu am fi atât de orbiţi de diversionismul mediatic care ne-a deturnat în ultimii douăzeci de ani atenţia de la lucrurile importante, am vedea că nu mai departe de luna iulie a acestui an FMI şi Comisia Europeană au intervenit în Ungaria în favoarea băncilor îndată ce premierul Viktor Orban a atentat la interesele lor prin diferite taxe.
Astfel, acelaşi tip de comportament în situaţii similare lasă să se întrevadă o unitate de scop. Lucrul devine tot mai clar pe măsură ce facem o investigaţie în trecut: falimentul Argentinei din 2001, datorat mai ales ingineriilor fianciare ale FMI, a devenit aproape un studiu de caz. La cererea FMI şi a Băncii Mondiale, statul argentinian a privatizat în mod dubios la preţuri de nimic uriaşele companii de gaze şi petrol locale, care în perioade de criză asigurau preţuri rezonabile pentru consumul intern. La fel ca în ţara noastră şi în aproape toată Europa de Est, sectorul fianciar argentinian era deţinut în mare parte de băncile americane şi europene. Astfel încât, în momentul în care băncile mamă au început să retragă lichidităţile, Argentina a fost aruncată în anarhie socială. Şi nu trebuie să uităm că acum un an preşedintele Băsescu a făcut o vizită urgentă în Austria la sediul principalelor bănci (Erste Bank-BCR, Raiffeisen Bank, Volksbank) care deţin controlul financiar în ţara nostră pentru a le convinge să nu retragă banii din ţară.
Astfel – şi nu trebuie să ne iluzionăm –, ţara noastră stă sub aceeaşi ameninţare care a condus nu mai departe de acum zece ani la prăbuşirea Argentinei. Suntem acum într-o perioadă de tatonare, iar Ordonanţa 50 nu a făcut decât să dezvăluie tuturora situaţia reală în care ne aflăm.
Spirala datoriilor
Toate ţările care au contractat împrumuturi de la FMI şi de la BM au sfârşit într-o spirală a datoriilor, în cercul vicios al împrumutului care necesită un alt împrumut. Procesul fiind asigurat de intervenţionismul FMI şi al BM în politica financiară şi economică a ţărilor care au contractat împrumutul.
Simplu spus, mecanismul e următorul: dacă eu împrumut pe cineva cu o sumă de bani, am ciudata pretenţie de a-i dicta modul în care trebuie să cheltuiască acei bani; nu numai atât, dar şi cu cine trebuie să-i cheltuiască.
În acest mod, în schimbul împrumutului, aceste organisme financiare internaţionale pun condiţii de creditare care în fond nu presupun altceva decât preluarea pârghiilor de guvernare. Asistăm astfel la un mod inedit de a coloniza o ţară prin transformarea elitelor locale în simpli guvernatori ai unui imperiu care deşi îşi are principalii pioni în Statele Unite şi celelalte state occidentale este de factură mondială.
În acest sens e grăitor faptul că în toiul „crizei” generate de Ordonanţa 50, Jeffrey Franks, principalul negociator al FMI cu România, s-a purtat ca adevăratul premier al ţării: pe 29 octombrie 2010, acesta îi convoca de urgenţă pe toţi miniştrii guvernului Boc la Ministerul de Finanţe pentru a le ordona modificarea ordonanţei şi a le trasa liniile de acţiune pentru următorul semestru. Tot la cererea expresă a negociatorului FMI, preşedintele Băsescu a refuzat să semneze o lege votată în Parlament prin care TVA-ul urma să fie redus la 5% de la 25% pentru alimentele de bază, iar pensiile să nu fie impozitate până la un prag de 2.000 de lei. Legea ar fi constituit o adevărată gură de aer pentru economia românească şi aşa îngenuncheată de taxele tot mai mari.
În acest context nu trebuie să uităm faptul că Jeffrey Franks a fost unul dintre principalii economişti ai FMI trimişi în Argentina (1997) nu cu mult înainte de colapsul acesteia (2001).
De-a lungul anilor ’70 împrumuturile erau acordate în mod liber la rate ale dobânzii foarte mici, dar această situaţie s-a schimbat în mod dramatic la începutul anilor ’80. Statele Unite au ridicat drastic rata dobânzii într-o încercare de a opri inflaţia. „Ţările în curs de dezvoltare”, care contractaseră împrumuturi de la băncile americane, trebuiau să plătească acum dobânzi uriaşe. Principalele bănci europene care au acordat împrumuturi au urmat exemplul şi astfel s-a născut criza datoriilor. Ţările în curs de dezvoltare se aflau în incapacitatea de a-şi achita împrumuturile şi au fost astfel forţate să contracteze noi împrumuturi pentru a plăti dobânda. În 1980, datoria totală a ţărilor în curs de dezvoltare se ridica la 567 miliarde de dolari. Între 1980 şi 1992 aceste ţări au restituit 1.662 miliarde de dolari. Cu toate acestea, datorită ratelor foarte ridicate ale dobânzii, datoria a crescut la 1.419 miliarde de dolari în 1992 – în ciuda rambursărilor! Ratele în creştere ale dobânzii au forţat ţările în curs de dezvoltare să contracteze noi împrumuturi pentru a evita falimentul. Plata datoriilor drenează ţările în curs de dezvoltare de aproximativ 160 miliarde de dolari în fiecare an, ceea ce reprezintă aproximativ de 2.5 ori valoarea ajutorului pentru dezvoltare pe care aceste ţări îl primesc. Astfel, în ciuda faptului că ţările în curs de dezvoltare şi-au plătit demult împrumuturile iniţiale, ele sunt încă extrem de îndatorate şi dependente de noi împrumuturi. Această situaţie a netezit calea pentru ca FMI şi Banca Mondială „să sară în ajutor”. Aceste organisme au primit sarcina de a se asigura că ţările în curs de dezvoltare vor continua să-şi plătească datoria prin oferirea unor noi împrumuturi – împrumuturi pentru ţările care acceptă anumite condiţii, precum ajustarea structurală”. (Herbert Jauch, Cum au reuşit FMI-ul, Banca Mondială şi Programul de Ajustare Structurală să distrugă Africa, 2009).
Problema acordurilor cu FMI şi BM nu o constituie numai transferul tacit de putere de la nivel naţional la nivel internaţional. Poate şi mai grav este faptul că, sub pretextul grijii de a-şi recupera banii şi intervenind în luarea deciziilor pentru „a preveni” vreun derapaj, aceste organisme financiare trec la restructurarea în profunzime a economiilor locale şi, în fond, a ţesăturii sociale tradiţionale.
În cele din urmă, vorbim de o încercare de a restructura economia globală după un singur pattern care, iarăşi, sub pretextul instaurării economiei de piaţă, face, în fapt, jocul câtorva mari corporaţii, mai ales occidentale. Lozincile pieţei libere vor fi bune atâta timp cât acestea reuşesc să intre pe piaţa locală, să o restructureze după propriile interese, pentru a se organiza apoi întrun cartel cu sprijin politic dinăuntru şi din afară. Este exact ceea ce se întâmplă acum cu băncile străine care au intevenit pe lângă FMI şi UE, dar care s-au bazat şi pe sprijinul de nădejde al BNR.
Şi întotdeauna această odioasă alianţă se face în dauna omului simplu.
Iată un caz emblematic în acest sens: Indonezia a fost până la jumătatea anilor ’60 ai secolului trecut condusă de preşedintele fondator al acestei ţări, Sukarno. Politician de orientare naţionalistă, acesta nu a permis intruziunea corporaţiilor occidentale, a FMI şi a Băncii Mondiale în administrarea ţării. Ca urmare a acestui fapt, SUA şi mai ales Marea Britanie l-au sprijinit pe unul dintre generalii preşedintelui, Suharto, în preluarea puterii printr-o lovitură de stat. Ceea ce a urmat a fost descris de presa occidentală drept un model de modernizare a unei ţări din lumea a treia, cu FMI şi Banca Mondială în rolul de actori internaţionali ce aduc ordinea într-un context anarhic. Ceea ce, evident, nu s-a spus a fost măcelul fondator al „modernizării” prin care a trecut Indonezia în anii ’60: cu sprijinul puterilor occidentale, armata generalului Suharto a reuşit să măcelărească aproximativ un milion de oameni. În timpul operaţiunilor, agenţia americană CIA a furnizat generalului trădător liste cu mii de oponenţi ai regimului ce trebuiau asasinaţi.
În acelaşi timp, generalul a deschis larg porţile FMI, Băncii Mondiale şi corporaţiilor occidentale care practic au restructurat ţara de la un capăt la altul. În 1967, Elveţia a găzduit o conferinţă care a reuşit să adune cele mai marcante figuri ale establishmentului occidental, de la oameni politici la conducători de mari corporaţii. Erau prezente aici cele mai mari companii petroliere, băncile occidentale, precum şi reprezentanţii unor companii ca American Tabacco Company, General Motors, Lehman Brothers, American Express, Siemens şi altele. Conferinţa a durat trei zile şi a avut drept scop împărţirea bogăţiilor Indoneziei între corporaţii şi restructurarea economico-socială completă a ţării după un plan ce nu avea nimic de a face cu nevoile ei reale. Dar Indonezia a fost de fapt abia unul dintre primele cazuri-model prin care s-a pus la punct noul colonialism. În momentul de faţă, în această ţară domină anarhia şi sărăcia.
Rezultatele intervenţiei FMI şi ale Băncii Mondiale au fost aceleaşi peste tot: sărăcirea majorităţii populaţiei şi îmbogăţirea celor foarte puţini care oricum erau deja foarte bogaţi, înstrăinarea avutului public prin strategia privatizărilor şi lozincile unei false pieţe libere în favoarea unor speculanţi internaţionali şi, prin urmare, ample dezechilibre economico-sociale ce sfârşesc în lupte de stradă.
În schimb, pentru oficialii FMI oamenii aruncaţi în stradă nu sunt decât cifre într-o statistică. Iar aceste cifre trebuie ajustate. Dar conducătorii noştri de ce nu-şi împlinesc misiunea de a apăra interesele poporului român? De ce trebuie să-şi manifeste loialităţile faţă de organismele internaţionale, pe care nimeni nu le-a ales şi care nu reprezintă pe nimeni?
Înainte familia şi societatea făceau mari eforturi pentru a lăsa o zestre urmaşilor lor, încercând să-i elibereze cumva de propriile lor constrângeri. Acum fiecare generaţie lasă celei care urmează lanţurile propriilor ei datorii.
Omul societăţii moderne trăieşte însă pentru sine ca şi cum nu ar mai vrea să aibă urmaşi; statul parazitează propriul popor şi-l aruncă în anarhie prin cele mai aberante măsuri; societatea însăşi a ajuns un creuzet în care se pune la punct alchimia egoismului. Iar acesta e principiul monştrilor care bântuie contemporaneitatea.
De aceea, să nu ne mai amăgim: criza lumii în care trăim e mult prea adâncă pentru a putea fi rezolvată prin ajustări politico-economice, prin aceleaşi speranţe deşarte care au hrănit utopiile modernităţii. Tot răul se naşte din rapacitatea omului lipsit de Dumnezeu, care în chip sinucigaş distruge totul în jur înainte de a se distruge pe el însuşi. Drama lumii în care trăim nu e alta decât drama necredinţei fiecăruia dintre noi.
Aşadar, nădejdea nu poate şi nu trebuie să ne fie decât la Hristos, Cel fără de Care nu putem face nimic. De la El trebuie să aşteptăm dreptatea şi nu de la sisteme, corporaţii, organizaţii, guverne, uniuni etc. Toate acestea, atâta timp cât nu-L recunosc pe Hristos drept Dumnezeu, urăsc omul şi vor doar să-l supună şi să-l exploateze. Vai de cel care nu înţelege aceasta, căci va suferi fără să ştie cine-l chinuieşte şi va muri singur considerându-se nedreptăţit, când de fapt el însuşi s-a nedreptăţit lipsindu-se de Dumnezeu.

marți, 26 iulie 2011

Asasinul economic Jeffrey Franks a ucis şi economia Argentinei

S-a tot vorbit de asasinii economic, s-au facut documentare, s-au scris carti. Noua, romanilor, ni s-a parut ca este o chestiune care-i priveste pe altii. Noua nu are de ce sa ni se intample. Pentru ca ne-am crezut europeni. Si noi, si grecii, si bulgarii. Asasinatul economic, ne-am inchipuit, e doar pentru tarile din America latina, pentru fostele state sovietice, precum Ucraina.
Am citit in carti definitia asasinului economic, dar niciodata nu ni-l putut inchipui aievea. Si Agentia de Investigatii Media a tratat subiectul, iar la vremea respectiva ni s-a spus ca batem campii. Iata ca asasinul economic al FMI si-a aratat in fine fata, s-a devoalat. Este acelasi care a contribuit la criza majora din Argentina, din 2001. Apoi, la prabusirile economice din Ecuador, iar recent, la anihilarea economiei din Ucraina, dupa 2004, odata cu venirea "portocaliilor" la putere. De la finele lui 2008, Jeffrey Franks s-a mutat la alti "potocalii", odata cu noile alegeri, si si-a pus amprenta pe criza economica din Romania, incepand cu 2009. Situatia in care se afla tara, indatorarea fata de FMI, faptul ca Franks este adevaratul conducator al Romaniei se vede cu ochiul liber. Tara a intrat cu un picior in groapa, iar groparii sunt Franks si reprezentantul Romaniei la FMI, Mihai Tanasescu. Care Mihai Tanasescu, cel mai probabil, asa cum anunta AIM la inceputul anului, ar putea deveni urmatorul premier al Romaniei.
Conform Jeffrey (Jeff) R. Franks, MPA '88: "In 1997, Jeff moved to work on Latin American countries. He was desk economist for Argentina" (in 1997, Jeff s-a mutat in America Latina. El a fost desk economist pentru Argentina). Apoi a ajuns in Ecuator, dupa aceea in Paraguay, iar inainte de Romania s-a ocupat de Ucraina. In Paraguay s-a ocupat de criza serioasa care afecta tara, de datoria uriasa la FMI care a rezultat in urma acestei crize economice. La fel cum acum administreaza datoria uriasa a Romaniei.
Franks provine din gasca de la Princeton, dintr-o "fratie" de temut pe plan mondial: The Order Of St. Anthony, cu patronul Sf. Anton din Egipt, o societate secreta infratita cu celebra Skull and Bones de la Yale (unde exista si o ramura numita Sigma - The St. Anthony Hall), cu o emblema la fel de infricosatoare, desi in aparenta societatea respectiva s-ar ocupa cu serate literare intr-o cladire straveche, intretinuta de fratie. Despre Skull & Bones, ca si despre The Order Of St. Anthony se spune cafac parte din pepiniera Illuminati si pregatesc elitele care sa conduca lumea intr-o noua ordine mondiala social-economica. Daca despre presedintii SUA se spune ca au fost in marea majoritate membri ai Skull & Bones, despre creierele economice ale planetei se spune la fel de clar ca au apartinut Ordinului St. Anthony Of Egypt.
Si, iata, in urma cu doar cateva zile, Argentina a denuntat faptul că FMI aplică Greciei aceleaşi reţete de austeritate pe care le-a aplicat acestui stat latino-american fără a reuşi să îi împiedice acutizarea crizei, în 2001. "Reţeta FMI pentru Grecia este aceeaşi ca pentru Argentina înaintea prăbuşirii din 2001: scăderea salariilor şi creşterea impozitelor" afirmă Jorge Remes Lenicov, fost ministru argentinian al economiei în 2002, în timpul celei mai grave crize economice din istoria acestei ţări. Si, dupa cum se observa nu este numai reteta pentru Grecia, ci si pentru Romania. Un alt fost ministru al Economiei, Roberto Lavagna (2003-2005), artizanul redresării ţării sale: "FMI nu a tras nici un învăţământ din criza argentiniană, nu a învăţat nimic şi emite pentru Grecia aceleaşi recomandări ca pentru Argentina în 2002, cele pe care noi le-am respins abia in 2003, iar dupa ce nu le-am mai aplicat si am cautat solutii bune, altele decat cele impuse de FMI, a urmat redresarea". Deci iata ca respingerea cerintelor FMI - asa cum doreste si Ungaria acum, dupa noile alegeri - nu a dus la secatuirea tarii, ci la redresarea ei economica. E adevarat, insa, Romania este deja datoare pana peste cap la FMI, cu bani ce n-au ajuns in buzunarele romanilor, ci in "bancile mama" din Occident, sau in conturile clientelei politice a actualei puteri.
Dovada ca Franks n-are, de fapt, nicio solutie economica reala pentru Romania, ci in fapt doreste adancirea crizei in favoarea FMI, este si ciorna pe care a folosit-o la inceputul lui 2010, dupa o intalnire cu Mugur Isarescu. Pe hartie, Franks a schitat sovaielnic o linie de redresare inca de la inceputul lui 2010. O redresare care n-a avut loc, iar acum ni se spune ca va fi in 2011, cand, probabil, nici atunci nu se va petrece. Asa ca predictiile lui Franks in materie de economie sunt ca si nule. Asa cum au fost si pentru Argentina.
Prăbuşirea economică a Argentinei a antrenat la finele anului 2001 o gravă criză socială şi proteste de stradă soldate cu 30 de morţi. A urmat o criză instituţională, între 20 decembrie 2001 şi 6 ianuarie 2002 succedându-se cinci preşedinţi. Argentina a revenit spre creştere economică cu mari sacrificii, după o devalorizare de 65% a monedei sale antrenând sfârşitul parităţii peso-dolar. Si asta dupa ce s-au respins indicatiile FMI.
Conform unor analisti economici, FMI este arma financiara a asa-intitulatului Guvern Mondial, care are rolul de a conduce lumea dintr-o singura sursa, iar pentru asta trebuie sa prabuseasca mai intai economiile tarilor care nu fac parte din elitele care constituie acum acest guvern planetar ce va instaura noua ordine mondiala, sociala, culturala si, mai ales, economica. Iar arma aceasta mortala se afla in mainile unor asasini economici ca Jeffrey Franks.

duminică, 24 iulie 2011

Dezvăluirile incendiare ale unui bancher elveţian despre acţiunile criminale pe care le realizează grupul Bilderberg

Un bancher elveţian, care a participat la întruniri ale grupului şi care tocmai de aceea preferă să-şi păstreze anonimatul, a acordat în luna mai la Moscova un interviu incendiar redactorilor de la publicaţia Noviden. Conform mărturiei elveţianului, grupul Bilderberg se foloseşte de băncile elveţiene pentru a finanţa răsturnări de guvern, falimentarea unor ţări, corupţia unor oficiali şi chiar uciderea unor persoane care au putere să se opună politicilor grupului.
Nu toţi participanţii la întrunirile Bilderberg au cunoştinţă de aceste lucruri, pentru că şi în sânul grupului de elită, la fel ca şi în sânul francmasoneriei, există unele „bisericuţe”. Josef Ackermann, director executiv al Deutsche Bank şi membru al comitetului de vârf al Bilderbergilor este acuzat de bancherul elveţian că orchestrează multe dintre aceste activităţi oculte. Ideea care îi este cea mai dragă lui Ackermann şi la care lucrează acum asiduu este cenzurarea totală în cel mai scurt timp a internetului.
I: Ce puteţi să ne spuneţi despre activităţile dvs. ca bancher?
 
R: Am lucrat în sistemul bancar elveţian ani îndelungaţi, chiar şi ca director al uneia dintre cele mai puternice bănci. Atunci am fost implicat în plata pentru asasinarea unui preşedinte de stat. Am participat la întrunirea directorilor băncii, în care s-a hotărât să se plătească pentru această acţiune. Asta m-a dat peste cap rău de tot. Un serviciu secret străin a trimis o cerere scrisă de mână prin care solicita plata unei sume pentru o persoană care lichidase un preşedinte! Şi nu a fost singurul caz de acest fel. Am primit o seamă de astfel de cereri scrise de mână din partea unor servicii secrete, care aveau fonduri pentru organizarea de revoluţii ori pentru ucideri la comandă. Eu confirm ceea ce a scris John Perkins în cartea sa „Confessions of an Economic Hit Man”. Există un sistem financiar pentru astfel de operaţiuni şi unele bănci elveţiene fac parte din el.
 
I: Ne poţi spune despre ce bănci este vorba şi cine anume din aceste bănci este implicat?
 
R: Este vorba de una dintre cele trei bănci elveţiene din vârf la timpul asasinării acelui preşedinte din lumea a treia. Mai mult, nu-mi risc viaţa. Eram mai multe persoane la adunare când cineva a venit cu acea cerere şi, cum era vorba de o sumă mare cash, a trebuit să se facă o informare sumară a speţei. După care directorii au zis „O.K!”
 
I: Ce fel de fonduri erau acestea?
 
R: Speciale! Codificate. Cifrul veneau odată cu cererile. Aşa funcţionau, conform înţelegerilor la vârf. Cererile care deblocau cele mai mari sume erau scrise de mână! Trebuiau descifrate. Ele conţineau sume de bani pentru asasinate, pentru organizarea de greve, de revolte şi pentru finanţarea unor partide de opoziţie în diverse ţări. Ştiu membri ai grupului Bilderberg care sunt implicaţi în aşa ceva.

I: Măcar ne puteţi spune în ce decadă se întâmplau astfel de operaţiuni?
 
R: În anii ’80.
 
I: Aveaţi vreo problemă să lucraţi cu astfel de fonduri?
 
R: O mare problemă. Nu mai puteam să dorm. De-asta am şi părăsit banca până la urmă. Erau implicaţii periculoase. Cei care organizaseră fondurile erau membri ai unor servicii secrete, cele mai multe din ţări vorbitoare de limba engleză. Trebuia să plătim criminali care ucideau oameni ce se opuneau planurilor Bilderberg, FMI şi Băncii Mondiale, de exemplu.
 
I: De ce ne acordaţi acest interviu? Sau de ce ni-l acordaţi acum?
 
R: Pentru ca Bilderbergii se întrunesc anul acesta în Elveţia. Pentru că situaţia mondială devine din ce în ce mai critică şi pentru că băncile elveţiene sunt implicate în acţiuni lipsite de etică, dispunând de fonduri aflate în afara oricărui control financiar şi e vorba de sume cu multe, multe zerouri.
 
I: Miliarde?
 
R: Mii de miliarde, în afara taxelor! Ceea ce se întâmplă este împotriva sistemului elveţian al valorilor, bazat pe încredere, bunăvoinţă şi neutralitate. Am asistat la discuţii care sunt împotriva principiilor democratice. Directorii băncilor elevetiene nici nu mai sunt elveţieni, ci vin din afară, majoritatea anglo-saxoni, americani, britanici care nu respectă neutralitatea declarată a elveţienilor. Aceştia distrug Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda şi Elveţia, care este ţinta acum, când nu mai au nevoie de ea. Josef Ackermann este cetăţean elveţian, dar este în fruntea unei bănci străine şi se foloseşte de putere ca să distrugă.
 
I: Oamenii despre care ne-aţi vorbit vor fi prezenţi anul acesta la întrunirea Bilderbergilor de la St. Moritz?
 
R: Categoric. Dispun de sume enorme de bani şi au un plan. Vor distruge economia Europei şi vor construi alta în China. Până atunci, au deschis pieţele europene pentru mărfurile chineze. Sistemele de învăţământ europene cad, iar noua generaţie va şti din ce în ce mai puţin. Asta va distruge Europa pe termen lung.
 
I: Credeţi că întâlnirea din Elveţia de anul acesta are valoare simbolică? În 2009 s-au întâlnit în Grecia, în 2010 în Spania, iar acum, aceste ţări sunt pe marginea prăpastiei. Credeţi că aşa o să se întâmple şi cu Elveţia?
 
R: Este un obiectiv al lor. Elveţia nu este în UE, nici în „zona euro” şi categoric nu este controlată de la Bruxelles. Vorbesc de Elveţia ca ţară, nu ca sistem bancar, pentru că acesta e deja al lor şi-l manevrează cum vor. Întâlnirea de aici transmite acest mesaj, că acum noi urmăm!
 
I: Care să fie ţelul lor? Vor să creeze o dictatură globală controlată de mari corporaţii, fără state suverane?
 
R: Exact. Iar suveranitatea statelor se consumă prin datoriile pe care le fac la aceste organizaţii. Ei urmăresc falimentarea tuturor statelor de parcă ar fi vorba de bănci. Numai aşa pot să-şi impună interesele şi să dicteze. UE simte deja din plin apăsarea de fier a grupului Bilderberg.
 
I: Ce ar putea să-i stopeze?
 
R: De aceea am acceptat să dau acest interviu. Există ceva la îndemâna tuturor care-i poate stopa: adevărul! Trebuie dezvăluit tot adevărul! Nu le place deloc să fie în lumină, deci puneţi urgent reflectoarele pe ei! Transparenţa deplină în politicile bancare şi la toate nivelurile societăţii i-ar stopa cu siguranţă.
 
I: Care bănci elveţiene sunt implicate?
 
R: Cele care-şi antrenează staff-ul după valori anglo-saxone, nu cele autentic elveţiene, care au cel mai corect sistem. E vorba de băncile care operează la nivel global.
 
I: Deci ne sfătuiţi că trebuie să-i expunem public, să arătăm cine sunt în realitate Bilderbergii.
 
R: Cazul Strauss-Kahn este o oportunitate de a arăta cine sunt şi cum sunt. Sunt nişte corupţi, cu nişte minţi bolnave, plini de vicii pe care le ascund sub pulpana ordinului lor. Unii sunt întocmai ca Strass-Kahn, violatori, alţii sunt sadomasochişti, alţii pedofili şi mulţi sunt de fapt satanişti. Uitaţi-vă la simbolurile sataniste pe care le afişează unele bănci, inclusiv Rothschild Bank din Zürich. Oamenii aceştia sunt şantajabili din cauza slăbiciunilor lor. Trebuie să urmeze strict anumite ordine şi cei care vor să iasă din rând, imediat sunt expuşi, cu reputaţia distrusă sau chiar ucişi. Strauss-Kahn, de exemplu – din cauza viziunilor lui socialiste – putea s-o păţească şi mai rău, putea să fie ucis!
 
I: Dacă afirmaţi că Ackermann este un factor de decizie în comitetul Bilderbergilor, credeţi că el e implicat în astfel de acţiuni?
 
R: Da, dar nu numai el. Mai sunt mulţi alţii, ca de exemplu Christine Lagarde, care va fi, probabil, viitoarea şefă a FMI. Şi ea este membră Bilderberg, ca şi Sarkozy şi Obama. Planul lor actual este cenzurarea urgentă şi totală a internetului, care este liber şi prin care circulă adevărul cutremurător despre obiectivele lor. Pe motivul că este utilizat de terorişti să-şi transmită mesaje, vor ajunge în curând să controleze şi chiar să cenzureze total internetul. Sau cine ştie ce atrocitate inventează ca să realizeze apoi imediat acest plan.
 
I: De asta vă e temă.
 
R: Nu e vorba doar de teamă. Oamenii ăştia sunt criminali şi nu au scrupule în a da ordine de asasinare. Dacă vor avea senzaţia că pierd cumva controlul, aşa cum se întâmplă din cauza opoziţiei faţă de FMI a populaţiei din Grecia şi Spania şi posibil în curând şi în Italia, nu vor ezita să inventeze o nouă „reţea Gladio”. Am fost aproape şi de această nouă reţea. Instigă din umbră la terorism şi, mai mult decât atât, sponsorizează grupuri teroriste, pentru a controla guvernele din state europene, precum Italia, unde uciderea lui Aldo Moro a fost în realitate plătită prin sistemul pe care ţi l-am descris.

I: Ackermann face parte dintr-un astfel de sistem?
 
R: Sunteţi jurnalişti, urmăriţi-i cu atenţie cariera şi mai ales observaţi cât de repede a ajuns în top. Dar sistemul lor criminal funcţionează în toată lumea şi implică o mulţime de oameni.
 
I: De ce credeţi că mass-media occidentală nu tratează acest subiect?
 
R: Pentru că de fapt ori există o înţelegere secretă cu patronii, ori, dacă aceştia sunt recalcitranţi, le cumpără din umbră publicaţiile.

I: Câţi dintre aceşti participanţi sunt avizaţi de planurile lipsite de etică, multe dintre ele criminale, ale grupului?
 
R: Există un cerc interior ultrasecret în care îi găseşti pe aceşti satanişti. În afara acestui cerc, oamenii complet neinformaţi şi chiar foarte naivi sunt din ce în ce mai mulţi.

sâmbătă, 23 iulie 2011

Tragedie irlandeza

Irlanda a cedat in fata presiunilor Comisiei Europene si a acceptat un “pachet de salvare” care se va cifra intre 80 si 90 miliarde de Euro. Contrar declaratiilor politicienilor europeni si ale comentatorilor economici din media, acest “pa­chet de salvare” nu ajuta cu nimic Irlanda, ci este destinat in exclusivitate pentru a salva bancile, in principal cele britanice si cele germane. Premierul irlandez, care a acceptat inrobirea economica definitiva a tarii pe care o conduce, are perfecta dreptate atunci cand declara ca “alegerile anticipate ar fi inoportune la mo­mentul actual” pentru ca orice scrutin organizat acum se va incheia cu o victorie zdrobitoare a opozitiei, electoratul nefiind dispus sa-l ierte pentru inalta tradare a intereselor nationale.

Schematic, situatia Irlandei poate fi descrisa in felul urmator: Irlanda a avut o piata imobiliara supraincalzita care a fost alimentata de creditele ieftine acordate de catre banci, angajatii carora (de la ofiterii de credit si pana la directori) au renuntat la principii prudentiale in goana dupa bonusuri si profituri individuale imediate. Bancile irlandeze imprumutau bani din exterior si fi­nantau specula imobiliara locala. Dupa ce bula imobi­liara s-a spart, bancile s-au trezit fara posibilitatea de
a-si recupera banii. In mod normal, solutia in astfel de situatii este declararea falimentului tuturor bancilor si daca este nevoie organizarea ad-hoc a unor noi banci (posibil finantate de stat in prima faza) pentru men­tinerea activitatii financiare de baza. In mod normal, asa functioneaza capitalismul, cel care greseste trebuie sa plateasca. Evident, bancherii britanici si germani nu aveau cum sa-si recupereze banii intr-un astfel de scenariu. In consecinta, au fortat guvernul irlandez sa comita un act anti-national si anume sa finanteze din banii statului datoriile sistemului bancar privat din Irlanda.

Statul a cheltuit 50 de miliarde de Euro pentru a plati datoriile scadente ale bancilor si a fost nevoit sa introduca un program draconic de austeritate pentru a mentine deficitul bugetar la un nivel tolerabil. Datoriile bancilor au fost transformate in datoriile statului, impli­cit ale contribuabililor. Banii care au fost utilizati pentru salvarea bancilor au fost obtinuti din vanzarea de obli­gatiuni de stat pe termen scurt, majoritatea carora a fost cumparata de aceleasi banci britanice si germane care urmau sa beneficieze de pe urma operatiunii de salvare a bancilor irlandeze cu banii statului. Acum, a venit perioada de refinantare a acestei datorii si guvernul de la Dublin a inteles ca aceasta nu poate fi refinantata pe piata libera pentru ca investitorii nu mai au incredere in capacitatea Irlandei de a-si plati datoriile si fie nu sunt dispusi sa investeasca in obligatiuni irlandeze, fie cer randamente nerealiste pentru o astfel de investitie. De­cizia corecta intr-o situatie de acest gen este de­cla­rarea falimentului national si demararea negocierilor cu cre­ditorii externi in vederea restructurarii datoriei de stat. In acest fel, Irlanda ar fi reusit sa obtina o reducere a datoriei publice si sa se concentreze asupra relansarii economiei. Chiar si in cazul in care o consecinta a unei astfel de decizii ar fi excluderea din zona Euro, aceasta optiune ar fi fost net superioara optiunii adoptate de premierul Brian Cowen. Pachetul de ajutor presupune ca Irlanda se indatoreaza si mai mult, re­nuntand practic la orice umbra de independenta economica. Aceasta noua indatorare este echivalentul unui imprumut de aproximativ 29 de mii de Euro contractat de fiecare locuitor al acestei tari, inclusiv copii si batrani. Elita politica irlandeza a dus tradarea propriului popor pana la capat si acum o datorie de 50 de miliarde de Euro a bancilor private irlandeze catre bancile britanice si germane se va transforma definitiv intr-o datorie de 90 de miliarde de Euro a statului Irlandez fata de Uniunea Europeana. Politicienii de la Bruxelles deja se pregatesc sa utilizeze noul levier pe care-l au asupra guvernului de la Dublin. Timp de aproape un deceniu, politica fiscala irlandeza a fost un factor iritant pentru restul guvernelor europene. Cota unica de impozitare a pro­fiturilor companiilor in Irlanda este de 12,5% si acest aspect a atras in Irlanda o serie intreaga de companii pan-europene care si-au transferat acolo sediile si circuitele financiare. In urmatoarele luni, Comisia Eu­ropeana, in ca­litate de creditor care-si doreste sa recupereze banii (excelent pretext) va forta guvernul de la Dublin sa mareasca toate impozitele, iar acest lucru va duce la un exod al investitorilor.

Ultimele evenimente au demonstrat inca o data faptul ca Uniunea Europeana s-a transformat definitiv intr-un mecanism administrativ de promovare a intereselor comunitatii bancare a tarilor influente din cadrul Uni­unii. Declaratiile despre democratie si egalitate in drepturi sunt doar o fatada.

O noua reprezentatie marca Nigel Farage in Parlamentul European - 23 iunie 2011

Ca de obicei Nigel Farage socheaza prin sinceritatea brutala cu care spune lucrurilor pe nume, e o minune ca nimeni nu a reusit sa-l puna inca sub tacere.

Citez:
"Ii avem pe toti presedintii din Uniunea Europeana spunandu-ne ca totul e OK, bagandu-si capul in nisip ... Euro isi duce zilele pe timp imprumutat, pe bani imprumutati, iar aceasta salvare pentru a doua oara a Greciei doar prelungeste agonia, nu conteaza cu cati bani arunci catre ea, cat de multe obligatiuni chinezii cumpara, ce afaceri incheie Sarkozy cu bancile franceze pentru a schimba datele de plata ale datoriilor, adevarul e ca situatia Greciei va iesi la iveala, ea nu isi permite nici macar platile curente darmite sa fie fortata de UE sa ia si mai multe datorii, acest cor unanim din partea liderilor UE cat si acest FMI tot mai ingrozitor nu fac decat sa reintareasca esecul si ridica semne tot mai multe de intrebare despre intregul proiect European. Este o accentuare a lipsei de incredere in voi oameni buni, in aceste institutii, asta datorita necinstei voastre politice, al felului in care ne-ati fortat prin tratatul de la Lisabona, desemnarea presedentiei UE, toate astea facute fara a face vreo referire la popor. Insa acum e un semn de intrebare si mai mare deoarece oamenii din Europa nu doar ca va vad necinstiti dar acum va cred si incompetenti. E suficient de grav ca ti s-a luat democratia, dar sa mai inghiti si minciuni in timp ce te indrepti spre stanci e mult mai grav. Alergati de colo pana colo ca si niste gaini fara cap, de la un plan de salvare la altul, fara a inspira macar odata incredere, fara a da vreo directie, toate predictiile voastre date la aceste intalniri s-au dovedit gresite, sunteti acum priviti ca si "Carpacii din Bruxel" ... Primavara araba s-ar putea transforma intr-o vara mediteraneana de nemultumiri cat timp oamenii incep sa lupte ca sa-si recastige drepturile democrate."

marți, 19 iulie 2011

Elenii: Grecia este victima unei conspiratii internationale

Grecia a adoptat un nou plan de austeritate şi a scăpat de sabia lui Damocles. Deocamdată. Trei greci implicaţi în business şi diplomaţie în România ies la rampă cu o explicaţie controversată a unei crize care ar putea lăsa Grecia fără suveranitate fiscală o bună bucată de vreme.

Dar dacă Grecia este victima unei conspiraţii inter­naţionale? Dacă tot ce vedem nu este decât o punere în scenă în vederea unui alt scop, care ne scapă la prima privire? Este un scenariu pe care din ce mai mulţi greci par dispuşi să‑l îmbrăţişeze – atât oameni simpli, cât şi oameni de afaceri sau politicieni. Însuşi prim‑ministrul ţării, George Papandreou, făcea anul trecut unele declaraţii care duceau cu gândul la o astfel de ipoteză. „Acesta este un atac asupra zonei euro dus de alte interese politice şi financiare (...). Noi suntem ţinta, dar scopul este altul“, a declarat Papandreou, citat de „The Economist“, în mai 2010, când a avut loc prima criză a datoriilor Greciei care a reizbucnit şi mai puternic anul acesta.

Sunt întemeiate aceste credinţe sau ilustrează doar tentaţia umană de a da vina pe alţii pentru propriile greşeli? Exact în zilele în care Parlamentul elen vota al doilea plan de austeritate pentru Grecia, MONEY EXPRESS s‑a întâlnit cu trei oameni de afaceri şi diplomaţi greci din România care au vorbit deschis despre cum interpretează ei criza prin care trece ţara lor.

„NU PLĂTIM!“ „Datoriile acestea nu pot fi justificate şi nu ar trebui să fie plătite“, o spune relaxat, într‑o română cu accent elen, Athanase Dakas, în timp ce rotocoalele de fum din trabucul său proaspăt aprins se înalţă uşor către tavanul sălii de conferinţe a hotelului Hilton din Capitală.
Omul de afaceri grec rosteşte cu nonşalanţă o idee care cu siguranţă le‑ar da fiori reci pe şira spinării tuturor bancherilor din Europa de Vest. În principiu, oricine ia bani cu împrumut trebuie să‑i plătească înapoi, dar Dakas crede că nu este moral ca poporul grec să plătească nişte datorii făcute de politicieni corupţi care au cedat lobby‑ului internaţional făcut de marile instituţii financiare.

Dakas susţine că ţările dezvoltate au avut tot interesul să finanţeze excesiv această ţară pentru că banii daţi cu împrumut se întorceau în ultimă instanţă înapoi. „Dacă o guvernare grecească a acceptat un împrumut de câteva miliarde de euro de la Germania, iar din aceşti bani o parte au fost cheltuiţi pe avioane militare şi fregate achiziţionate de la marile companii producătoare de arme din Germania, ceva nu este în regulă aici. De ce să vină acum Germania la mine să‑mi ceară bani?“, se întreabă retoric Dakas.

Cu studii la Bucureşti şi în SUA, Dakas (56 de ani) este un grec autentic căruia îi plac şi businessul, şi filosofia pentru că „în orice se întâmplă există o filosofie, nu‑i aşa?!“, spune el zâmbind. Potrivit propriilor declaraţii, are investiţii de circa 10 milioane de euro în România, fiind acţionar la mai multe firme – Analko Invest (vopseluri), Novoplast (mase plastice), Sacconi Invest (real estate) sau Ana Aslan (medicină) –, iar recent a mai început o investiţie, de 20 de milioane de euro, într‑o fabrică de hârtie şi detergenţi la Jilava.

Nu îi este deloc teamă să‑şi expună ideile, oricât de radicale ar părea. „Germanii ne‑au pus să vindem toată Grecia, să tăiem cheltuielile de sănătate şi de educaţie, dar dacă puteţi să vă imaginaţi, niciodată nu au spus să tăiem nici un euro din bugetul de achiziţii militare pentru că aici au interese mari fabricile din Germania“, afirmă el. Poate că afirmaţiile sale sunt exagerate, dar un sâmbure de adevăr tot pare să existe.

TEORII ŞI TEORII. Grecia cheltuieşte pe armament aproximativ 3,6% din PIB, mai mult decât orice altă ţară din Uniunea Europeană, mai ales din cauza tensiunilor cu vecinul său mai mare, Turcia. Dar tot Dakas spune: noi de fapt nu avem nici o problemă cu Turcia. Cu toate acestea, un stat cu o populaţie de aproximativ 11 milioane de locuitori, Grecia a fost cel de‑al cincilea mare importator de arme al lumii între 2005 şi 2009, potrivit Stockholm International Peace Research Institute (SPIRI). Chiar şi în 2009, în toiul crizei financiare mondiale, bugetul de apărare al Greciei a crescut nominal de la 5,81 miliarde de euro la 6,24 miliarde de euro.

Cu aceste cifre în faţă, se ridică o întrebare legitimă: cât de corect este ca populaţia Greciei să sufere pentru a plăti datoriile făcute de statul elen pentru achiziţia de arme? Dakas propune înfiinţarea unei comisii internaţionale care să auditeze toate împrumuturile contractate de Grecia în ultimii 30 de ani, iar sumele cheltuite pe achiziţia de bunuri inutile – precum echipamentele militare – să fie şterse din valoarea totală a datoriei. „Poporul grec nu are nici o vină. Ce putem să facem? Să murim toţi ca să plătim datoria?“, exclamă Dakas, foarte intrigat de faptul că Grecia este practic forţată să renunţe la suveranitatea sa fiscală.

Şi nu este singurul care gândeşte aşa. Mulţi greci încep să acrediteze teorii care susţin că ţara lor nu este decât o victimă a unor comploturi internaţionale. Ioannis Paschalis, consilierul economic al Ambasadei Greciei la Bucureşti, avea cu el la interviul cu MONEY EXPRESS o carte de business care detaliază astfel de teorii. Este vorba de cartea „La Banque. Comment Goldman Sachs dirige le monde“ (Banca. Cum conduce Goldman Sachs lumea – n.r.), scrisă de jurnalistul belgian Marc Roche şi publicată în 2010. Pe scurt, cartea devoalează faptul că Goldman Sachs – cea mai mare bancă de investiţii americană – controlează lumea prin diverse practici mai mult sau mai puţin ortodoxe, iar Grecia – alături de alte state periferice ale UE – nu este decât o simplă victimă a acestui gigant financiar cu active de peste 900.000 mld. dolari. Teoria este cu atât mai seducătoare cu cât în cazul Greciei Goldman Sachs a avut o implicare directă. Presa internaţională a dezvăluit încă de anul trecut că Goldman Sachs a ajutat în mod sistematic guvernul Greciei să cosmetizeze statisticile reale legate de datoria suverană cumulată între 1998 şi 2009, prin intermediul unor instrumente financiare sofisticate numite CDS (Credit Default Swap). De fapt, crede Paschalis, aceste instrumente financiare sunt foarte toxice pentru că permit speculatorilor să câştige foarte mulţi bani din intrarea în faliment a unor state. Simplificând, CDS‑ul este ca un fel de asigurare de viaţă pentru state: creditorii (în general bănci) primesc o asigurare dacă statele împrumutate intră în incapacitate de plată. Diferenţa faţă de poliţele de asigurare tradiţionale este că aceste CDS pot fi cumpărate de instituţii care nu au nici un interes direct în rambursarea creditului şi care pot câşiga foarte mulţi bani dacă creditul respectiv nu mai poate fi rambursat. Şi teoriile conspiraţiei merg până acolo încât spun că speculatorii pot chiar „ajuta“ statul îndatorat să intre în faliment. „Este ca şi cum tu ai da cuiva un măr care este otrăvit. Ştii sigur că cel care a luat mărul va muri şi te duci la cea mai apropiată casă de pariuri şi pariezi un milion de dolari că respectivul va muri“, descrie mai plastic Ioannis Paschalis impactul negativ al acestor instrumente perverse asupra economiilor mondiale. Athanase Dakas duce raţionamentul şi mai departe, spunând că adevărata cauză a problemelor lumii este sistemul capitalist, mai ales forma sa extremă din ultimii zece ani: neoliberalismul. „În capitalism, cel mai important este profitul, iar profitul distruge totul pentru că nu ţine cont nici de democraţie, nici de ideologie, de nimic“, spune omul de afaceri. Nu este întâmplător, crede el, că această criză a Europei a început în Grecia, locul de unde a luat fiinţă civilizaţia occidentală. Capitalismul şi‑a atins limitele şi este nevoie de un nou sistem de organizare economică şi socială.

O CHESTIUNE DE MENTALITATE. Dincolo de toate aceste filosofii, nimeni nu poate nega că Grecia are o serie de probleme cât se poate de concrete şi palpabile, cea mai importantă fiind evaziunea fiscală la scară largă. O recunosc şi interlocutorii MONEY EXPRESS. Aproximativ un sfert din economie nu plăteşte deloc taxe, potrivit unor estimări recente ale ministrului elen al Muncii. Salariile grecilor s‑au dublat în medie în ultimul deceniu, ceea ce nu se poate spune despre productivitatea muncii în această ţară. Iată o mostră: potrivit „The Economist“, în 2009, căile ferate greceşti au strâns doar 174 de milioane de euro din vânzarea de bilete de călătorie şi alte venituri. Au cheltuit în schimb 246 de milioane de euro cu salariile şi au pierdut în total 937 de milioane de euro. Explozia cheltuielilor publice a culminat cu organizarea Olimpiadei de la Atena din 2004. Yorgos Kossyvakis, om de afaceri grec şi fost funcţionar la Comisia Europeană timp de aproape 20 ani, bănuieşte că una din cauze este şi mentalitatea acestui popor. „Trebuie să o recunoaştem: grecii, ca şi românii, au o mentalitate balcanică. (...) În Grecia, familia are un rol foarte mare. Mulţi tineri nu muncesc şi preferă să stea cu părinţii până la vârstă înaintată. În Belgia, la 20 de ani pleacă de acasă să muncească. Aici şi religia are un rol...“, crede Kossyvakis, care îşi împarte timpul între Grecia, România şi Belgia, având investiţii importante pe bursele din cele trei ţări. Kossyvakis are o viziune optimistă legată de viitorul ţării sale. Grecia, spune el, va fi susţinută de Uniunea Europeană cu orice preţ, „chiar dacă va fie nevoie de 20 de ani de reforme“. „Vor fi reforme importante, se vor face privatizări masive“, spune el.

Cât despre scenariul ieşirii Greciei din zona euro, Kossyvakis nici nu vrea să audă. „Niciodată să nu spuneţi asta. Nu se poate să te întorci înapoi. În ziua de azi nu este de conceput pentru mine ca o ţară să iasă din zona euro“, afirmă categoric omul de afaceri. El crede că politicienii europeni „sunt mult prea deştepţi“ pentru a lăsa moneda euro să se piardă, deoarece asta ar însemna ca dolarul să devină din nou valuta‑vedetă a lumii. Un faliment al Greciei ar fi o catastrofă şi o umilinţă pentru Uniunea Europeană care în 1999 a lansat euro – cel mai ambiţios proiect al său şi un simbol al unităţii bătrânului continent. Kossyvakis este însă un european convins şi susţine că Uniunea Europeană va ieşi mai puternică din această încercare. „Trebuie să devenim mai europeni. Nu ne mai putem permite să cheltuim mai mulţi bani decât putem produce“, spune Kossyvakis despre conaţionalii săi.

Din păcate eforturile lor s‑ar putea să fie până la urmă inutile. Există voci avizate care spun că actuala criza grecească reflectă de fapt o slăbiciune inerentă zonei euro – o zonă monetară cu o rată a dobânzii făcută pe „mărime universală“ şi aplicată unui set de 17 economii extrem de diferite, fiecare cu propria politică fiscală.

Oameni de afaceri de alte naţiona­li­tăţi – şi deci mai puţin implicaţi emo­ţio­nal – cred că ieşirea Greciei din zona euro este inevitabilă. „Cred că grecii vor ieşi până la urmă din zona euro şi cu cât mai repede cu atât mai bine pentru ei“, spune Doru Lionăchescu, fondatorul casei de investiţii Capital Partners. Pe aceeaşi linie, omul de afaceri de origine israeliană Eli Davidai a comentat pentru MONEY EXPRESS că Grecia ar trebui să se întoarcă la drahmă cât mai repede. „Când a început totul acum doi ani, am spus că Grecia a intrat în zona euro pe baza unor statistici false şi că prin urmare ar trebui să se întoarcă la drahmă. Nu s‑a întâmplat acest lucru din motive politice. Acum, lucrurile s‑au agravat şi au de ales între întoarcerea la drahmă şi restructurarea datoriilor. Orice altceva înseamnă doar amânare“, a comentat Davidai. Pentru cât timp?

O dramă, mai multe scenarii

De mai bine de o lună au fost vehiculate mai toate scenariile posibile. Default, faliment controlat, restructurarea datoriei suverane, ştergerea unei părţi a datoriei sau chiar ieşirea din zona euro. Nici unul nu va fi uşor de digerat de poporul grec.

1 LEHMANESQUE.
Declararea default‑ului statului grec (intrarea în incapacitate de plată) ar lovi din plin actori mari din sistemul bancar european – marii creditori fiind bănci franceze şi germane – şi implicit Banca Centrală Europeană (BCE). Însă cel mai mare pericol ar veni din aşa‑numitul „efect de contagiune“ (cum s‑a întâmplat după căderea băncii americane Lehman Brothers) care s‑ar răspândi asupra unor ţări ca Spania, Portugalia, Irlanda, Italia, chiar Belgia, care la fel au scăpat din mână datoria publică.

2 BAILOUT x 2.
Scenariul de salvare al FMI, BCE şi CE, dirijat de la Berlin – încă 120 mld. euro, care se adaugă celor 110 mld. euro acordate anul trecut –, la pachet însă cu constrângeri bugetare draconice pentru Grecia ani buni de acum înainte. Un exemplu: reducerea deficitului în următorii trei ani de la 13% la doar 3%.

3 ROSTOGOLIREA DATORIILOR. Sau prelungirea maturităţii împrumuturilor Greciei, din 3–5 ani să ajungă la 5–10 ani. Un plan care are însă nevoie de susţinerea creditorilor privaţi, reticenţi însă (unii) pentru că riscă să primească randamente mai mici decât cele promise iniţial. Fără o restructurare a datoriilor (considerată de unii investitori un default mascat), poate chiar o ştergere a unei părţi a datoriilor, şansele ca Grecia să reuşească să achite integral nota de plată de 340 mld. euro sunt aproape nule.

4 IEŞIREA DIN ZONA EURO. Chiar dacă nu există un mecanism prin care vreo ţară să poată ieşi din zona euro, sunt totuşi voci – inclusiv economistul Nouriel Roubini – care nu exclud ieşirea temporară (optimiştii) sau definitivă (radicalii) a Greciei.


Primul an de austeritate

În ultimul an, Grecia a trecut prin cea mai amplă consolidare fiscală realizată până acum de o ţară din zona euro. Principalele măsuri luate pentru a reduce deficitul bugetar cu 5 puncte procentuale:

>Salariile nominale din sectorul public au fost reduse cu 15%
>Pensiile au fost reduse cu 10%
>Numărul angajaţilor din sectorul public a fost redus cu 10%
>Cheltuielile militare şi operaţionale au fost reduse
>TVA a fost mărită cu 4 puncte procentuale
>Accizele au crescut cu 30%

Datoria odioasă

Criza datoriilor suverane din Grecia a readus în actualitate conceptul aşa‑numitei „datorii odioase“, elaborat în anii ’20 de economistul rus Alexander Sacks.

1 NELEGITIMĂ. Potrivit teoriei sale juridice, o datorie publică contractată fără a consulta cetăţenii şi în detrimentul intereselor lor de către un regim dictatorial, oligarhic sau incompetent de care profită personal anumite persoane fizice sau juridice nu e legitimă, prin urmare nu ar trebui plătită.

2 HAIRCUT PENTRU GRECIA. Teoria a fost deja invocată şi pentru uşurarea poverii financiare pe care Grecia o are de dus cel puţin în următoarea decadă. Şi în cazul Greciei s‑a sugerat organizarea unui audit internaţional – cum s‑a făcut în Ecuador şi Argentina, de pildă – pentru a stabili cât din datoria publică a Greciei este „odioasă“, iar suma respectivă să fie ştearsă.

3 PRECEDENTUL GERMAN.
Într‑un interviu recent acordat publicaţiei germane „Der Spiegel“ pe tema situaţiei actuale din Grecia, istoricul economic german Albrecht Ritschl a ţinut să reamintească opiniei publice cel mai mare default al secolului al XX‑lea: cel al Germaniei, după cele două Războaie Mondiale, când SUA şi alte state au fost de acord cu un aşa‑numit „haircut“, prin care au fost reduse la jumătate datoriile de război ale Germaniei. A fost de departe o decizie care a înlesnit miracolul economic german de după.

4 PUŢINĂ ISTORIE. În urma Tratatului de la Versailles, s‑a stabilit că Germania şi aliaţii ei trebuie să plătească reparaţii de război ce echivalau cu 100.000 tone de aur pur, adică 785 mld. dolari, la nivelul lui 2011. Peste opt ani, în 1929, a fost ştearsă jumătate din datorie, iar când Hitler a ajuns la putere, plăţile, evident, au încetat (Germania plătise doar o optime din sumă). Ultimele tranşe din această datorie au fost achitate chiar în octombrie 2010, la 20 de ani de la reunificarea Germaniei.

Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai expusă din zonă?

Potrivit presei internaţionale, circa 70% din datoria Greciei este deţinută de către instituţiile financiare din Franţa şi Germania.

1) FRANŢA. Cea mai mare expunere a Franţei vine pe filiera Credit Agricole (una dintre primele trei bănci franceze ca mărime) care deţine majoritar banca grecească Emporiki. Acest lucru face ca expunerea totală a Franţei să ajungă la 56,7 mld. dolari din care 15 mld. dolari sunt pe datoria suverană a Greciei.

2) GERMANIA.
Are o expunere mai mare decât Franţa la datoria suverană a Greciei – deţine obligaţiuni elene în valoare de 22,6 mld. dolari –, dar e mai mică în sistemul bancar grec. Prin urmare, expunerea totală a Germaniei ajunge la 34 mld. dolari.

3) MAREA BRITANIE.
Marea Britanie nefiind în zona euro, băncile ei au o expunere relativ mică la obligaţiunile elene – doar 3,4 mld. dolari. Însă călcâiul lui Ahile pentru Regatul Unit este Irlanda, unde expunerea pe sistemul bancar irlandez este de 188 mld. dolari.

Zeii noii lumi

În căutare de profituri tot mai consistente, marile grupuri de interese au transformat lumea într‑un „mall imens“ în care cumpără şi vând după bunul plac. Studiu de caz: din nou Grecia.

1 NEOLIBERALISM. Acum mai bine de un sfert de secol, capitalismul a început să scârţâie. Giganţii financiari ai lumii priveau îngrijoraţi cum rata profiturilor se tot subţiază. Drept urmare, elitele corporatiste s‑au gândit că nu ar fi rău să reînvie liberalismul economic care punea în centru iniţiativa privată, competiţia liberă, comerţul fără frontiere şi intervenţia minimă a statului. Cu tuşe ceva mai groase. În ultimul deceniu, neoliberalismul a câştigat şi mai mult teren odată cu globalizarea care a adus cu sine o mobilitate fără precedent a capitalului. Pe scurt, iată câteva principii neoliberale: supremaţia pieţei – libertate totală de mişcare a capitalului, bunurilor şi serviciilor; stat minimalist, pentru că o „piaţă liberă, nereglementată este cea mai bună cale pentru creştere economică“, reducerea cheltuielilor pentru servicii sociale (educaţie şi îngrijire medicală), dar nu şi a stimulentelor fiscale şi subvenţiilor acordate businessurilor, privatizarea masivă pentru o eficienţă cât mai mare etc. Potrivit organizaţiei CorpWatch, principalii promotori ai neoliberalismului sunt FMI, Banca Mondială şi, evident, marile corporaţii şi bănci ale lumii. Ei bine, şi dezastrul economic al Greciei sau chiar al altor ţări, precum Argentina – poate cel mai des invocat precedent de presa internaţională actuală –, este pus de unii pe seama politicilor neoliberale care au înlesnit ca miliarde de dolari să ajungă în buzunarele unor companii sau bănci internaţionale. În documentarul despre „genocidul social“ din Argentina – „Memoria del Saqueo“ („Memoria unui jaf“) realizat în 2004 de Fernando Solanas –, sunt puse la index bănci precum Citibank, Credit Suisse sau JP Morgan.

2 „DEBTOCRACY“. O teorie care probează poziţia de forţă pe care o are astăzi neoliberalismul în viaţa de zi cu zi este cea a supremaţiei creditelor, aşa‑numita „debtocracy“. Cel mai bun exemplu: criza subprimelor declanşată, în 2007, în SUA. Lecţia? Bunăstarea, cel puţin din ultimele două decenii, s‑a bazat pe o creştere economică artificială, speculativă; politicienii au „aruncat“ cu bani prin creşterea salariilor, pensiilor, ajutoarelor sociale, ceea ce a dus evident la o explozie a consumului. Nota de plată adevărată iese la iveală abia acum: mii de miliarde şi numărătoarea continuă. Revenind la Grecia, documentarul cu acelaşi nume a doi jurnalişti greci, Katerina Kitidi şi Aris Hatzistefanou, realizat din bani proprii şi din donaţii primite pe Internet, identifică principalele evenimente care au dus ţara în colaps. Verdictul celor doi autori este clar: în patru decenii, două partide, Noua Democraţie şi PASOK, aflat acum la putere), şi trei familii politice, plus o mână de afacerişti grei din businessul local, au complotat la falimentul de azi al Greciei. Soluţia sugerată: cele 200 de persoane care apar în documentar semnează o cerere pentru înfiinţarea unei comisii internaţionale de audit care să identifice sumele „nejustificate“ de interesul public, generate de acte de corupţie, dar care astăzi se regăsesc în imensa datorie publică pe care poporul grec trebuie să o plătească. Odată clarificat traseul banilor, Grecia ar fi îndreptăţită să refuze rambursarea respectivilor bani (vezi precedentul Ecuadorului şi Argentinei). În 2003, SUA, după ocuparea Irakului, au aplicat acest principiu pentru a şterge datoria acumulată de regimul Hussein către ţări precum Rusia sau Franţa. În documentar, sunt arătaţi cu degetul guvernanţii greci corupţi care au luat mită pentru a achiziţiona, pe baza unor împrumuturi, armament, avioane, fregate etc. de la companii din Franţa sau Germania.

3 O MÂNĂ DE AJUTOR. În preajma aderării Greciei la zona euro, Goldman Sachs a ajutat guvernul elen de atunci să împrumute miliarde, fără ştiinţa opiniei publice, pentru a întruni criteriile de deficit impuse de Uniunea Europeană (UE). Problema, divulga cotidianul american „New York Times“ într‑o investigaţie apărută în ediţia sa din aprilie 2010, a fost că în bilanţuri aceste împrumuturi au figurat nu ca împrumuturi, ci ca tranzacţii propriu‑zise. Acest lucru i‑a indus în eroare pe investitori şi pe legislatorii europeni în privinţa datoriilor reale ale ţării. De altfel, instrumentele financiare derivative (cunoscute sub denumirea de tranzacţii „swap“), puse la punct de GS, JP Morgan Chase şi alte bănci mari ale lumii (vezi criza subprimelor), le‑au permis politicienilor din Grecia, Italia şi, posibil, alte câteva ţări să mascheze împrumuturi de ordinul miliardelor de euro. Cum a funcţionat? Băncile i‑au dat cash guvernului de la Atena în schimbul cedării drepturilor, ani buni la rând, asupra veniturilor aeroporturilor, autostrăzilor şi Loteriei Naţionale. Mai simplu spus, aceste active au fost ipotecate de către guvernul elen. În replică, oficialii Goldman Sachs susţin că tranzacţiile de tip swap structurate de banca americană au jucat un rol minor în criza actuală a Greciei şi că oricum au fost făcute în conformitate cu legislaţia europeană.

4 ŞI PUŢINĂ CONSPIRAŢIE. Implicarea marilor bănci de pe Wall‑Street, în speţă Goldman Sachs, în criza grecească a fost pusă pe tapet de publicaţia germană „Der Spiegel“ şi, evident, de presa din Grecia. Coincidenţă sau nu, DSK nu mai conduce de mai bine de o lună FMI, după ce a fost arestat la New York, în urma unei acuzaţii de tentativă de viol. De aici până la teoria conspiraţiei şi cartea jurnalistului de origine belgiană Marc Roche, cu care diplomatul Ioannis Paschalis a şi venit la interviu, nu a fost decât un pas în discuţia cu antreprenorii greci. Deloc întâmplător, pentru că primul capitol al cărţii „La banque – comment Goldman Sachs dirige le monde“ („Banca – cum conduce Goldman Sachs lumea“) este dedicat Greciei. Pe scurt, jurnalistul care din 1997 a fost corespondentul „Le Monde“ pe lângă instituţiile financiare de la Londra intră în culisele aranjamentului financiar prin care banca de investiţii americană Goldman Sachs a ajutat Grecia să‑şi mascheze nivelul real al datoriei publice pentru a putea intra în zona euro (2001). A câştigat 300 mil. euro pentru a pune totul la punct, potrivit surselor apropiate tranzacţiei. O carte care înfurie şi îngrijorează, deopotrivă. Într‑un amplu interviu acordat pe 11 aprilie a.c. publicaţiei „Athens News“, cu prilejul lansării, la Atena, a traducerii în limba greacă a cărţii, Roche a ţinut totuşi să spună că nu doar banca americană este vinovată: principalii autori ai dramei greceşti sunt, deopotrivă, băncile locale, legislatorii şi, mai ales, fostele guverne elene.

5 SAVOIR FAIRE. Şi totuşi, care este „reţeta“ celor Goldman Sachs, banca despre care publicaţia franceză „Liberation“ spune că a mers mână în mână cu dezvoltarea economiei americane? Roche e cât se poate de clar. Unu: GS a ştiut să atragă cele mai strălucite minţi (specialişti în matematică, fizică etc.). Al doilea atu imens: dispune de o reţea imensă de politicieni care îi susţin activitatea financiară (apropo, nu se mai ocupă de mult de tradiţionalele fuziuni şi achiziţii, ci s‑a apucat de trading, transformându‑se într‑un „cazinou mondial“, în formularea lui Roche). Şi nu trebuie să îi mituiască. Îi angajează, atunci când se retrag din funcţiile publice. Evident, sunt oameni influenţi care au la rândul lor o reţea de conexiuni şi ştiu exact cum pot fi influenţate guvernele naţionale. Pe lângă atuul uman, banca dispune şi de active de 900.000 mld. dolari, mai mult decât suficient pentru a influenţa decisiv pieţele.

„Nu vor plăti niciodată!“

Doru Lionăchescu, fondatorul casei de investiţii Capital Partners, un foarte bun cunoscător al sistemului bancar grecesc, crede că singura soluţie este ieşirea Greciei din zona euro. Lionăchescu, întors recent dintr‑o vacanţă în Zakynthos, povesteşte că efectele crizei Greciei se văd la tot pasul.
Atmosfera din Grecia

>E interesant să treci de la interpretarea cifrelor care nu spun nimic la observaţiile asupra vieţii zilnice. La hotelul la care am fost cazaţi în Zakynthos aproape toţi angajaţii erau polonezi. Îi dăduseră afară pe greci şi angajaseră polonezi pe care îi plăteau cu salarii de două ori mai mici.

>Toate magazinele erau fie goale, fie aveau marfă de proastă calitate şi ieftină. Nu mai au credit comercial şi cumpără din China. E incredibil cum pot să arate centrele comerciale din oraşe.

>Vineri seara în centrul staţiunii Za­kynthos nu exista tavernă care să aibă mai mult de o masă sau două ocupate. Sistemul turistic e falit complet, mai ales că mulţi trăiesc din chestia asta. Preţurile au scăzut, dar nu suficient.

>În Grecia este un puternic sentiment antigerman. Ei dau vina pe nemţi că nu îi mai susţin şi sunt prea drastici cu ei (...) iar germanul simplu ştie că nu e bine venit acolo şi nu vrea să se mai ducă. Nu era nici un picior de neamţ în Zakynthos, erau ceva englezi şi nordici. Iar dacă nu mai ai acces la cea mai mare piaţă turistică a Europei, ai o mare problemă.

Posibilele soluţii pentru criză

>Schimbarea nu se va putea face decât în generaţii. Acum ei vor fi nevoiţi să reducă drastic nivelul de trai şi veniturile, cel putin cu 50%, dacă nu cu 80%.

>Cred că în final vor ieşi din zona euro, şi cu cât mai repede cu atât mai bine. Să rămâi în euro şi să faci o corecţie a nivelului de trai nu e posibil, nu poate nimeni să implementeze aşa ceva.

>Euro va rămâne o monedă a guvernelor responsabile. Eu n‑aş dramatiza. Problema e că nu există mecanisme de ieşire din zona euro. Uniunea a plecat de la premisa că toată lumea e serioasă.

>Dacă ies din zona euro, obţin acest efect (reducerea nivelului de trai – n.r.) prin inflaţie.Vor sărăci forţat prin inflaţie, pentru că altfel nu pot să redevină competititvi, ei au mari probleme de competitivitate, ca şi noi, românii: munca e scumpă, produc puţin, muncesc puţin. Inflaţia e o metodă mai perfidă şi pe care omul simplu nu o înţelege.
Pierderea autonomiei

>O variantă la fel de dureroasă e să renunţe complet la suveranitatea fiscală, dar pentru asta trebuie o rezoluţie la nivelul Uniunii Europene. UE să fie ca o ţară, iar ţările să fie ca nişte judeţe, dar câtă lume va accepta asta?

>Nu vor mai avea autonomie fiscală, asta e marea miză, e posibil să vedem dispariţia conceptului de suveranitate fiscală şi se creează un precedent. Dacă nu‑ţi plăteşti ratele la bancă, banca nu‑ţi pune poprire pe cont? Dacă se poate face în cazul unui individ, de ce să nu se poată face şi în cazul unei ţări?

>O chestie de genul ăsta va fi foarte greu de trecut prin Parlament, se poate lăsa cu curte marţială, dacă se schimbă regimul politic şi legislaţia. Nu ştii cine câştigă alegerile, iese vreun naţionalist şi îi pune la zid pe cei care au „vândut ţara“. Lucrurile iau o tentă foarte complicată, mai bine ar ieşi din zona euro, cât mai repede.
Consecinţe

>Cele mai expuse sunt băncile franceze şi germane, dar dacă te uiţi la cifre, sunt vreo 70 de miliarde de euro pe ambele ţări, nu e ceva de speriat. Eu mai degrabă suspectez că e un foarte mare lobby al băncilor şi al fondurilor de investiţii la politicieni.

>Dacă ei ies din zona euro, va fi un euro mai puternic şi asta e şi logica economică: dacă tu ai o comunitate în care unii sunt slabi şi îi dai afară, ceea ce rămâne nu e mai bun?

>Eu nu cred că se va produce contagiune. Poate va ieşi şi Portugalia şi euro va rămâne ceea ce s‑a dorit de la început, moneda unui club de gentlemeni.

>Nu dispar ţări, dar pentru mine un dezastru personal este dacă o generaţie care intră acum pe piaţa muncii nu are de lucru, e un dezastru dacă un om care câştiga 1.000 de euro va câştiga în următorii mulţi ani doar 500 de euro. Un om care putea să‑şi ia casă şi maşină pe credit şi acum abia are bani de la o lună la alta. Dacă India şi China vor ajunge să conducă lumea, iar noi abia ne plătim datoriile, asta e un dezastru.

>În România, cred că majoritatea băncilor elene pierd bani. Nu s‑au restructurat, nici unul din ei n‑a folosit criza ca să se restructureze, ei sunt tot graşi şi frumoşi, cu zeci de sucursale şi zeci de mii de oameni. Băncile elene vor să vândă subsidiarele din Europa Centrală şi de Est.


Update 09:16Grecia, cel mai mic rating din lume

Agenţia de evaluare Fitch Ratings retrogradat cu trei trepte ratingul Greciei. Ratingul Greciei a fost retrogradat de la "B+" până la "CCC", cel mai mic rating atribuit unei ţări. Un rating mai mic este "DDD", atribuit creditorilor aflaţi în incapacitate de plată.