O simplă ordonanţă de urgenţă a reuşit să dezvăluie o privelişte impresionantă: mecanismul înrobirii noastre politico-financiare faţă de structuri de putere internaţionale lipsite de orice legitimitate.
Pe scurt: pe data de 21 iunie 2010 a intrat în vigoare ordonanţa de urgenţă OUG 50/2010 ce repune într-un mod radical în discuţie relaţia dintre bănci şi clienţi (în special, a acelora care contractează credite) în ţara noastră. Primind deja avizul Senatului, pe data de 27 octombrie ordonanţa urma să intre în dezbatere pentru a fi apoi aprobată în Camera Deputaţilor. În acest moment, reprezentanţii FMI au intervenit brutal în favoarea băncilor recurgând la un şantaj evident: dacă nu anulaţi efectele ordonanţei, nu vă mai dăm următoarea tranşă a împrumutului, în valoare de aproximativ 850 de milioane de euro.
Şantajul a fost mult prea făţiş pentru a nu irita aproape la unison atât presa locală, cât şi clasa politică. Şi pentru că pe moment şantajul nu a prea ţinut – luându-se timid în discuţie chiar renunţarea la acordul cu FMI – a intervenit şi Comisia Europeană ameninţându-ne cu începerea procedurii de infringement dacă nu modificăm ordonanţa în favoarea băncilor. De fapt, procedura – prin care o ţară membră UE e sancţionată pentru că nu s-a conformat legislaţiei în vigoare a Uniunii – e mai mult o sperietoare şi necesită mulţi ani pentru a fi dusă la capăt.
Oricine se va întreba: prin ce a reuşit, oare, să sperie această ordonanţă, încât să fie nevoie de intervenţia brutală şi în decurs de numai câteva zile atât a FMI-ului şi Băncii Mondiale, cât şi a Comisiei Europene?
Ironic e însă faptul că Ordonanţa 50 – supranumită şi Ordonanţa Creditelor – constituie o binevenită aplicare a Directivei Europene CEE/48/2008, directivă adoptată, de altfel, de legislaţia majorităţii ţărilor europene. Integrând amendamentele făcute de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului (ANPC), ordonanţa prevede reducerea consistentă a comisioanelor prin care băncile din ţara noastră – în mare parte străine – reuşesc să jefuiască un întreg popor. Nu numai atât, dar prevede posibilitatea ca clientul să dea înapoi toţi banii împrumutaţi de la bancă înainte de termen fără a mai plăti uriaşele comisioane prin care băncile reuşesc să ne ţină în servitute financiară, ci doar un comision de cel mult 1%. Apoi – poate că lucrul cel mai important – ordonanţa stabileşte că băncile nu mai pot calcula dobânda variabilă după cum vor şi după cum interesele lor o cer, ci urmând anumite reguli care vin în sprijinul clienţilor.
Nu în ultimul rând, prin această ordonanţă se întrevede posibilitatea ca ANPC-ul să dobândească un rol tot mai proeminent în relaţia dintre bănci şi clienţi, putând chiar să aplice sancţiuni băncilor care eludează legea şi interesele legitime ale clienţilor. Astfel, ANPC-ul ar putea chiar devansa autoritatea Băncii Naţionale a României (BNR) în relaţia cu băncile, lucru care i-a iritat în mod evident pe bancherii care au găsit întotdeauna în BNR un sprijin. Astfel, bancherii nu au întârziat să se plângă forurilor financiare internaţionale cum că în România interesele lor încep să fie atacate.
Venim acum la fondul problemei, pentru că ameninţările FMI, ale Băncii Mondiale (BM) şi ale Comisiei Europene (CE) au fost făcute mai ales la cererea băncilor străine – care deţin aproximativ 80% din sectorul financiar românesc – într-un moment în care era tot mai clar că încep să piardă bani prin aplicarea ordonanţei nu numai pentru creditele ce vor fi contractate în viitor, ci şi pentru cele în derulare.
Ironic şi semnificativ e iarăşi faptul că estimarea „pierderii” pe care ar suferi-o băncile pe an (undeva între 500 şi 900 de milioane de euro) ajunge aproape să echivaleze valoarea tranşei de împrumut de la FMI (850 de milioane de euro).
Intervenţia structurilor financiare mondiale în favoarea băncilor a fost atât de clară încât – într-o presă atât de timorată, supusă şi ideologizată cum e cea din ţara noastră – a început chiar să se vorbească răzleţ de „Marea Finanţă Mondială”.
Marea Finanţă Mondială
Iată, însă, că trezindu-ne – măcar acum – din beţia logodnei cu occidentalismul progresist ne dăm tot mai mult seama că sintagma nu e tocmai lipsită de conţinut. Că ea, la o analiză atentă şi la o lectură istorică a ultimilor cincizeci de ani, acoperă o realitate tot mai tulburătoare.
Nu e vorba aici de a ne juca cu cuvintele şi conspiraţiile, ci de a conştientiza o realitate istorică de netăgăduit şi un model recurent de acţiune al FMI şi al Băncii Mondiale în orice ţară de pe mapamond care a contractat un împrumut de la ele. Aşa cum am făcut şi noi în ultimii doi ani. Şi, dacă nu am fi atât de orbiţi de diversionismul mediatic care ne-a deturnat în ultimii douăzeci de ani atenţia de la lucrurile importante, am vedea că nu mai departe de luna iulie a acestui an FMI şi Comisia Europeană au intervenit în Ungaria în favoarea băncilor îndată ce premierul Viktor Orban a atentat la interesele lor prin diferite taxe.
Astfel, acelaşi tip de comportament în situaţii similare lasă să se întrevadă o unitate de scop. Lucrul devine tot mai clar pe măsură ce facem o investigaţie în trecut: falimentul Argentinei din 2001, datorat mai ales ingineriilor fianciare ale FMI, a devenit aproape un studiu de caz. La cererea FMI şi a Băncii Mondiale, statul argentinian a privatizat în mod dubios la preţuri de nimic uriaşele companii de gaze şi petrol locale, care în perioade de criză asigurau preţuri rezonabile pentru consumul intern. La fel ca în ţara noastră şi în aproape toată Europa de Est, sectorul fianciar argentinian era deţinut în mare parte de băncile americane şi europene. Astfel încât, în momentul în care băncile mamă au început să retragă lichidităţile, Argentina a fost aruncată în anarhie socială. Şi nu trebuie să uităm că acum un an preşedintele Băsescu a făcut o vizită urgentă în Austria la sediul principalelor bănci (Erste Bank-BCR, Raiffeisen Bank, Volksbank) care deţin controlul financiar în ţara nostră pentru a le convinge să nu retragă banii din ţară.
Astfel – şi nu trebuie să ne iluzionăm –, ţara noastră stă sub aceeaşi ameninţare care a condus nu mai departe de acum zece ani la prăbuşirea Argentinei. Suntem acum într-o perioadă de tatonare, iar Ordonanţa 50 nu a făcut decât să dezvăluie tuturora situaţia reală în care ne aflăm.
Spirala datoriilor
Toate ţările care au contractat împrumuturi de la FMI şi de la BM au sfârşit într-o spirală a datoriilor, în cercul vicios al împrumutului care necesită un alt împrumut. Procesul fiind asigurat de intervenţionismul FMI şi al BM în politica financiară şi economică a ţărilor care au contractat împrumutul.
Simplu spus, mecanismul e următorul: dacă eu împrumut pe cineva cu o sumă de bani, am ciudata pretenţie de a-i dicta modul în care trebuie să cheltuiască acei bani; nu numai atât, dar şi cu cine trebuie să-i cheltuiască.
În acest mod, în schimbul împrumutului, aceste organisme financiare internaţionale pun condiţii de creditare care în fond nu presupun altceva decât preluarea pârghiilor de guvernare. Asistăm astfel la un mod inedit de a coloniza o ţară prin transformarea elitelor locale în simpli guvernatori ai unui imperiu care deşi îşi are principalii pioni în Statele Unite şi celelalte state occidentale este de factură mondială.
În acest sens e grăitor faptul că în toiul „crizei” generate de Ordonanţa 50, Jeffrey Franks, principalul negociator al FMI cu România, s-a purtat ca adevăratul premier al ţării: pe 29 octombrie 2010, acesta îi convoca de urgenţă pe toţi miniştrii guvernului Boc la Ministerul de Finanţe pentru a le ordona modificarea ordonanţei şi a le trasa liniile de acţiune pentru următorul semestru. Tot la cererea expresă a negociatorului FMI, preşedintele Băsescu a refuzat să semneze o lege votată în Parlament prin care TVA-ul urma să fie redus la 5% de la 25% pentru alimentele de bază, iar pensiile să nu fie impozitate până la un prag de 2.000 de lei. Legea ar fi constituit o adevărată gură de aer pentru economia românească şi aşa îngenuncheată de taxele tot mai mari.
În acest context nu trebuie să uităm faptul că Jeffrey Franks a fost unul dintre principalii economişti ai FMI trimişi în Argentina (1997) nu cu mult înainte de colapsul acesteia (2001).
De-a lungul anilor ’70 împrumuturile erau acordate în mod liber la rate ale dobânzii foarte mici, dar această situaţie s-a schimbat în mod dramatic la începutul anilor ’80. Statele Unite au ridicat drastic rata dobânzii într-o încercare de a opri inflaţia. „Ţările în curs de dezvoltare”, care contractaseră împrumuturi de la băncile americane, trebuiau să plătească acum dobânzi uriaşe. Principalele bănci europene care au acordat împrumuturi au urmat exemplul şi astfel s-a născut criza datoriilor. Ţările în curs de dezvoltare se aflau în incapacitatea de a-şi achita împrumuturile şi au fost astfel forţate să contracteze noi împrumuturi pentru a plăti dobânda. În 1980, datoria totală a ţărilor în curs de dezvoltare se ridica la 567 miliarde de dolari. Între 1980 şi 1992 aceste ţări au restituit 1.662 miliarde de dolari. Cu toate acestea, datorită ratelor foarte ridicate ale dobânzii, datoria a crescut la 1.419 miliarde de dolari în 1992 – în ciuda rambursărilor! Ratele în creştere ale dobânzii au forţat ţările în curs de dezvoltare să contracteze noi împrumuturi pentru a evita falimentul. Plata datoriilor drenează ţările în curs de dezvoltare de aproximativ 160 miliarde de dolari în fiecare an, ceea ce reprezintă aproximativ de 2.5 ori valoarea ajutorului pentru dezvoltare pe care aceste ţări îl primesc. Astfel, în ciuda faptului că ţările în curs de dezvoltare şi-au plătit demult împrumuturile iniţiale, ele sunt încă extrem de îndatorate şi dependente de noi împrumuturi. Această situaţie a netezit calea pentru ca FMI şi Banca Mondială „să sară în ajutor”. Aceste organisme au primit sarcina de a se asigura că ţările în curs de dezvoltare vor continua să-şi plătească datoria prin oferirea unor noi împrumuturi – împrumuturi pentru ţările care acceptă anumite condiţii, precum ajustarea structurală”. (Herbert Jauch, Cum au reuşit FMI-ul, Banca Mondială şi Programul de Ajustare Structurală să distrugă Africa, 2009).
Problema acordurilor cu FMI şi BM nu o constituie numai transferul tacit de putere de la nivel naţional la nivel internaţional. Poate şi mai grav este faptul că, sub pretextul grijii de a-şi recupera banii şi intervenind în luarea deciziilor pentru „a preveni” vreun derapaj, aceste organisme financiare trec la restructurarea în profunzime a economiilor locale şi, în fond, a ţesăturii sociale tradiţionale.
În cele din urmă, vorbim de o încercare de a restructura economia globală după un singur pattern care, iarăşi, sub pretextul instaurării economiei de piaţă, face, în fapt, jocul câtorva mari corporaţii, mai ales occidentale. Lozincile pieţei libere vor fi bune atâta timp cât acestea reuşesc să intre pe piaţa locală, să o restructureze după propriile interese, pentru a se organiza apoi întrun cartel cu sprijin politic dinăuntru şi din afară. Este exact ceea ce se întâmplă acum cu băncile străine care au intevenit pe lângă FMI şi UE, dar care s-au bazat şi pe sprijinul de nădejde al BNR.
Şi întotdeauna această odioasă alianţă se face în dauna omului simplu.
Iată un caz emblematic în acest sens: Indonezia a fost până la jumătatea anilor ’60 ai secolului trecut condusă de preşedintele fondator al acestei ţări, Sukarno. Politician de orientare naţionalistă, acesta nu a permis intruziunea corporaţiilor occidentale, a FMI şi a Băncii Mondiale în administrarea ţării. Ca urmare a acestui fapt, SUA şi mai ales Marea Britanie l-au sprijinit pe unul dintre generalii preşedintelui, Suharto, în preluarea puterii printr-o lovitură de stat. Ceea ce a urmat a fost descris de presa occidentală drept un model de modernizare a unei ţări din lumea a treia, cu FMI şi Banca Mondială în rolul de actori internaţionali ce aduc ordinea într-un context anarhic. Ceea ce, evident, nu s-a spus a fost măcelul fondator al „modernizării” prin care a trecut Indonezia în anii ’60: cu sprijinul puterilor occidentale, armata generalului Suharto a reuşit să măcelărească aproximativ un milion de oameni. În timpul operaţiunilor, agenţia americană CIA a furnizat generalului trădător liste cu mii de oponenţi ai regimului ce trebuiau asasinaţi.
În acelaşi timp, generalul a deschis larg porţile FMI, Băncii Mondiale şi corporaţiilor occidentale care practic au restructurat ţara de la un capăt la altul. În 1967, Elveţia a găzduit o conferinţă care a reuşit să adune cele mai marcante figuri ale establishmentului occidental, de la oameni politici la conducători de mari corporaţii. Erau prezente aici cele mai mari companii petroliere, băncile occidentale, precum şi reprezentanţii unor companii ca American Tabacco Company, General Motors, Lehman Brothers, American Express, Siemens şi altele. Conferinţa a durat trei zile şi a avut drept scop împărţirea bogăţiilor Indoneziei între corporaţii şi restructurarea economico-socială completă a ţării după un plan ce nu avea nimic de a face cu nevoile ei reale. Dar Indonezia a fost de fapt abia unul dintre primele cazuri-model prin care s-a pus la punct noul colonialism. În momentul de faţă, în această ţară domină anarhia şi sărăcia.
Rezultatele intervenţiei FMI şi ale Băncii Mondiale au fost aceleaşi peste tot: sărăcirea majorităţii populaţiei şi îmbogăţirea celor foarte puţini care oricum erau deja foarte bogaţi, înstrăinarea avutului public prin strategia privatizărilor şi lozincile unei false pieţe libere în favoarea unor speculanţi internaţionali şi, prin urmare, ample dezechilibre economico-sociale ce sfârşesc în lupte de stradă.
În schimb, pentru oficialii FMI oamenii aruncaţi în stradă nu sunt decât cifre într-o statistică. Iar aceste cifre trebuie ajustate. Dar conducătorii noştri de ce nu-şi împlinesc misiunea de a apăra interesele poporului român? De ce trebuie să-şi manifeste loialităţile faţă de organismele internaţionale, pe care nimeni nu le-a ales şi care nu reprezintă pe nimeni?
Înainte familia şi societatea făceau mari eforturi pentru a lăsa o zestre urmaşilor lor, încercând să-i elibereze cumva de propriile lor constrângeri. Acum fiecare generaţie lasă celei care urmează lanţurile propriilor ei datorii.
Omul societăţii moderne trăieşte însă pentru sine ca şi cum nu ar mai vrea să aibă urmaşi; statul parazitează propriul popor şi-l aruncă în anarhie prin cele mai aberante măsuri; societatea însăşi a ajuns un creuzet în care se pune la punct alchimia egoismului. Iar acesta e principiul monştrilor care bântuie contemporaneitatea.
De aceea, să nu ne mai amăgim: criza lumii în care trăim e mult prea adâncă pentru a putea fi rezolvată prin ajustări politico-economice, prin aceleaşi speranţe deşarte care au hrănit utopiile modernităţii. Tot răul se naşte din rapacitatea omului lipsit de Dumnezeu, care în chip sinucigaş distruge totul în jur înainte de a se distruge pe el însuşi. Drama lumii în care trăim nu e alta decât drama necredinţei fiecăruia dintre noi.
Aşadar, nădejdea nu poate şi nu trebuie să ne fie decât la Hristos, Cel fără de Care nu putem face nimic. De la El trebuie să aşteptăm dreptatea şi nu de la sisteme, corporaţii, organizaţii, guverne, uniuni etc. Toate acestea, atâta timp cât nu-L recunosc pe Hristos drept Dumnezeu, urăsc omul şi vor doar să-l supună şi să-l exploateze. Vai de cel care nu înţelege aceasta, căci va suferi fără să ştie cine-l chinuieşte şi va muri singur considerându-se nedreptăţit, când de fapt el însuşi s-a nedreptăţit lipsindu-se de Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu