Unul dintre argumentele invocate de apologeţii celor care au permis şi facilitat colonizarea economică a României de către capitalul străin constă în imposibilitatea implementării unei politici de “naţionalism economic” în contextul procesului de globalizare. Se susţine că, în condiţiile liberalizării mişcării forţei de muncă, liberalizării controalelor asupra fluxurilor financiare şi existenţei unui proces de integrare a circuitelor de producţie la nivel mondial, nu a existat o posibilitate realistă de a evita situaţia în care majoritatea activelor-cheie ale economiei româneşti au ajuns în posesia “investitorilor străini”. Susţinătorii “globalizării cu orice preţ” încearcă să convingă populaţia că unica alternativă a acestei veritabile prăduiri a patrimoniului naţional ar fi fost transformarea României într-un fel de Coree de Nord a continentului european, ceea ce este o aserţiune vădit falsă, dar surprinzător de populară.
Pentru a contracara acest mit nociv, merită să atragem atenţia asupra câtorva aspecte importante ale modului în care a fost gestionată globalizarea în China. Autorităţile de la Beijing au reuşit să transforme China dintr-o potenţială victimă a globalizării în principalul beneficiar al globalizării. Care au fost ingredientele acestui succes?
Pentru a contracara acest mit nociv, merită să atragem atenţia asupra câtorva aspecte importante ale modului în care a fost gestionată globalizarea în China. Autorităţile de la Beijing au reuşit să transforme China dintr-o potenţială victimă a globalizării în principalul beneficiar al globalizării. Care au fost ingredientele acestui succes?
1. Statul a creat condiţii extraordinar de prielnice pentru crearea de către investitorii străini a noi întreprinderi. Nu s-a operat pe baza privatizării frauduloase a activelor existente ci s-a forţat crearea de active productive noi, finanţate din banii investitorilor străini.
2. Statul a creat şi susţinut un grup de bănci care au finanţat companii chineze ce au preluat tehnologiile şi deseori angajaţii locali ai companiilor străine. În acest fel se asigură transferul de know-how şi de experienţă practică acumulată de salariaţii chinezi ai companiilor străine către companii deţinute de investitori locali. Jim Rogers, un cunoscut specialist în domeniul pieţelor emergente, s-a referit la această strategie atunci când a spus: “China face în aşa fel încât alături de fiecare fabrică americană se construieşte o fabrică chineză care produce aceleaşi mărfuri, dar mai rapid, mai ieftin şi mai calitativ”. Evident, astfel de investiţii nu s-ar fi putut realiza dacă funcţionarii statului ar fi fost preocupaţi exclusiv de deturnarea de fonduri, aşa cum se întâmplă în anumite ţări din Europa de Est. Rezultatele Chinei în domeniul finanţării companiilor autohtone demonstrează faptul că statul chinez funcţionează foarte eficient şi că pierderile generate de corupţie (contrar propagandei vestice) sunt absolut minime.
3. Statul chinez a înţeles foarte rapid că globalizarea este o “sabie cu două tăişuri” şi că o metodă bună de apărare este atacul. În consecinţă, băncile de stat au finanţat achiziţiile pe care le-au făcut companiile chineze în alte ţări. Companiile chineze au cumpărat o gamă foarte variată de active, începând cu mine de diamante sau plantaţii de cauciuc şi terminând cu companii industriale sau energetice. Dacă analizăm atent actele financiare ale companiilor care au făcut vreo achiziţie semnificativă, vedem că în spatele fiecărei tranzacţii de acest gen se află o bancă de stat. Pentru mulţi economişti “de dreapta”, un asemenea aranjament este o crimă împotriva idealurilor sacrosancte ale economiei de piaţă, însă în acest caz rezultatele financiare concrete sunt mult mai importante decât respectarea unor principii abstracte.
Din punctul nostru de vedere, experienţa Chinei ne poate da o lecţie importantă în privinţa adaptării la o lume globalizată. Premierul chinez Wen Jiabao a declarat la începutul mandatului: “deşi globalizarea a condus la creşterea interdependenţei între state, suveranitatea este în continuare importantă şi necesară”. Suveranitatea economică este baza suveranităţii politice, iar China a reuşit să-şi menţină suveranitatea economică şi totodată să se bucure de toate beneficiile globalizării. Ar fi foarte bine ca România să poată reproduce modelul chinez de participare la procesul de globalizare şi suntem siguri că autorităţile de la Beijing sunt deschise pentru un schimb de experienţă.
Foarte bun articolul! Trebuie menţionat că aşa-zisa globalizare nu este un proces natural, inevitabil, care rezultă din evoluţia firească a umanităţii ci este un proces politico-economic, realizat cu sprijinul guvernelor naţionale, prin legi şi contribuţii financiare de la buget, aceste guverne fiind conduse de politicieni care au fost cumpăraţi de marile corporaţii şi instituţii financiare mondiale, pentru a le sluji interesele private.
RăspundețiȘtergere