Puterea poporului

Dacă un lider politic din lumea arabă ar fi cedat în faţa presiunilor popu­lare şi după multe luni de proteste violente ar fi organizat un referendum pentru a permite poporului să-şi decidă propriul viitor, atunci establishment-ul politic şi mass-media din Vest ar fi aplaudat un asemenea “act de curaj democratic”. Atunci când o ţară-membră a Uniunii Europene, după multe luni de proteste, declară intenţia de a organiza un refe­rendum, liderii politici europeni tra­tea­ză această iniţiativă ca pe o trădare, iar mass-media consideră că urmează să se producă o tragedie. Ipocrizia este la ordinea zilei. Democraţia este salutară, atunci când se potriveşte cu planurile lui Nicolas Sarkozy şi David Cameron, iar situaţia în care o viitoare “democratizare” a unei foste colonii ar putea contribui la creşterea profiturilor companiilor petroliere din Vest justifică uciderea a zeci de mii de civili şi o intervenţie militară organizată pe teritoriul unui stat suveran. În situaţia în care un act de­mocratic ar putea prejudicia simţitor interesele băncilor europene, Vestul adoptă o abordare foarte diferită. Ni­colas Sarkozy procedează în stilul clasic al dictatorilor totalitari şi încearcă să-l forţeze pe George Papandreou să-şi priveze propriul popor de dreptul de a-şi decide viitorul. Din nou, ipocrizia este la ordinea zilei. Ne întrebăm din nou dacă nu cumva NATO ar trebui să se sesizeze din oficiu şi să înceapă bombardamentele Palatului Élisée.

George Papandreou şi-a asigurat loialitatea forţelor armate prin înlo­cuirea conducerii statului major şi co­mandanţilor tuturor armelor cu câteva ore înaintea anunţului intenţiei de a organiza referendumul, ceea ce arată că liderii de la Atena îşi calculează foarte serios fiecare mişcare. Până acum, Papandreou nu a dat dovadă de verticalitate sau principialitate, însă este posibil să asistăm la o situaţie în care un laş se transformă într-un erou atunci când este pus cu spatele la zid.

Astăzi, este foarte dificil de a estima efectul organizării acestui referendum, iar motivele exacte pentru care obedientul premier al Greciei a decis să “răstoarne” toate planurile eurocraţilor de la Bruxelles sunt incerte. Explicaţia cea mai plauzibilă este dorinţa lui George Papandreou de a transfera responsabi-litatea pentru viitorul ţării pe umerii poporului suveran. După referendum, oricare ar fi rezultatul final, actuala conducere a Greciei va putea fie să implementeze programele de austeritate draconică, invocând suportul popular obţinut prin plebiscit, fie va putea să declare “default dur” şi să părăsească zona euro, utilizând decizia populară în calitate de scut protector împotriva tuturor presiunilor interne sau externe. În cazul dat, nu contează dacă decizia luată prin referendum va fi una înţeleaptă sau nu, contează că cei respon­sabili pentru consecinţele deciziei vor fi alegătorii greci şi nu un grup de politicieni de la Atena. Desigur, se poate spune că referendumul nu este altceva decât un truc politicianist menit să facă în aşa fel încât guvernul Papandreou să scape de consecinţele erorilor făcute, dar în cazul dat motivaţia reală a organizatorilor referendumului constituie un aspect relativ minor al problemei. Din două variante posibile, adică vânzarea tuturor activelor (inclusiv celor imobi­liare) pentru prelungirea agoniei pro­iectului european sau intrarea în faliment acum cât titlurile de proprietate asupra întregii economii elene încă nu au fost transferate companiilor şi sta­telor străine, este clar că falimentul imediat este substanţial mai avantajos. Dacă referendumul va fi organizat şi grecii vor vota pentru respingerea noului plan de austeritate, atunci istoria (şi, probabil, un tribunal popular) vor lua în calcul mai mult binele care a fost făcut prin acţiunile lui Papandreou şi mai puţin răul pe care l-a făcut în perioada dinaintea crizei.

Cu sau fără referendum, Grecia va intra în faliment. “Fondul de salvare al UE” oricum nu are acel trilion de euro necesar pentru a amâna falimentul Greciei, Italiei şi al sistemului bancar european. Cu sau fără referendum, nivelul de viaţă al grecilor de rând se va reduce dramatic. Modelul economic în care evaziunea fiscală este sport naţio­nal, iar un funcţionar public de rang mediu are un salariu de şapte mii de euro nu poate fi susţinut în continuare. Contează ce se va întâmpla după faliment. Încercarea de a reconstrui o eco­nomie în condiţiile în care toate întreprinderile strategice, poşta, loteria na­ţională, taxele portuare şi redevenţele din concesionarea plajelor aparţin unor companii sau state străine va fi sortită eşecului. Dacă alegătorii greci vor reuşi să facă în aşa fel încât întreprinderile şi plajele lor să le aparţină în continuare, atunci există reale şanse de reuşită. Suntem convinşi că electoratul grec va face alegerea corectă. Este păcat că electoratul din România încă nu are posibi­litatea să se facă auzit. Din această perspectivă, grecii merită invidiaţi.