În timp ce Greciei i-a fost ştearsă mai bine de jumătate din datoria de ţară, asupra României continuă presiunile pentru vînzarea cît mai grabnică şi pe nimic şi a ultimelor companii naţionale. Totul sub pretextul eliminării găurilor negre” din economie, a arieratelor şi datoriilor unor companii pe care, graţie complicităţii dintre politicienii trădători şi interesele anumitor investitori, le aşezăm peşcheş la poarta UE. Culmea, datorii acumulate nu către terţe părţi străine, pentru că nimeni de afară nu a pus osul la clădirea acestor coloşi, ci datorii către sectoare ale propriei noastre economii. Şi atunci, noi de ce să nu ne anulăm măcar datoriile către noi înşine? Atît măcar, pentru că oricum nu se va înghesui nimic să ne şteargă din datoriile externe. Poate doar dacă vom avea curajul să cerem şi noi, prin referendum, un audit de ţară. Să vedem unde s-au dus banii de le FMI, Banca Mondială şi BEI, cîţi s-au întors de fapt către băncile părtaşe sistemului acelora care ne-au împrumutat şi, în cele din urmă, a vedea care este valoarea reală a datoriilor de returnat. Dar, în loc să invocăm şi noi, acum, în plină criză, cînd ţările democratice privesc pragmatic spre posibile naţionalizări, dreptul de a ne fi şters măcar un procent din datoriile externe (măcar în mod simbolic), scoatem la vînzare şi ultimele resurse pe care ne putem sprijini pentru a depăşi criza. În aceste condiţii, dar, mai ales, după o evoluţie în UE în care nu ni s-au permis nici măcar politici protecţioiste, Statul Român ar putea invoca dreptul de a-şi şterge din datoriile structurilor economice. Pentru că nici măcar nu vorbim de datorii cu adevărat însemnate. De fapt, sînt datorii ridicol de mici în comparaţie cu valoarea resurselor în sine pe o piaţă aflată în penurie. Căci, deloc paradoxal, în noile condiţii ale economiei globale, aflată în pragul penuriei de resurse, pînă şi aceste găuri negre” (ale căror datorii ni se par nouă insurmontabile şi ruşinoase pentru că aşa am fost învăţaţi să privim lucrurile) redevin valoroase. Atît de valoroase, încît Statul Român ar trebui să-şi asume ştergerea datoriilor principalelor companii. Dar, nu! Statul Român îi iartă doar pe investitorii” străini, anulînd pentru aceştia şi taxe, şi redevenţe. Nu face acest lucru şi în folosul puţinelor companii româneşti, care, dacă ar pleca la drum cu datoriile definitiv şterse, ar putea da un imbold, dacă nu reindustrializării ţării, măcar depăşirii crizei economice. Ba, dimpotrivă, în loc să-şi asume dreptul de a-şi face propria-i ordine în propria-i curte, ştergînd astfel de datorii, statul portocaliu vrea să vîndă şi ultimele noastre resurse. Iar umilinţa este şi mai mare, dacă ne gîndim că dreptul de mediator al acestor privatizări” şi l-a arogat tocmai FMI, iar cumpărător va fi, de bună seamă, o companie din sau cu interese în UE. Acel UE care ne scoate ochii cît de urîţi, slăbănogi şi milogi sîntem, dar căruia îi curg balele la vederea reurselor noastre.
Acum, a venit rîndul jefuirii Companiei de exploatare a cuprului Cuprumin”. Societate care exploatează zăcămintele de la Roşia Poieni, adică mai bine de 60% din resursele de cupru ale ţării. (Iar aici se impune o paranteză: oare ce mesaj a vrut să transmită de fapt preşedintele, cînd a prezentat ţării fotografiile de la Roşia Poieni, zona de cupru, ca fiind exploatarea de aur de la Roşia Montană? E greu de crezut că le-ar fi încurcat accidental!).
Compania Cuprumin” va fi scoasă, aşadar, la privatizare pentru ridicolul preţ de 60 milioane euro. O sumă ce poate părea uriaşă pentru noi, cei sărăciţi şi înfometaţi, şi pentru care o bacnotă de 10 euro este echivalentă cu supravieţuirea pe o săptămînă, dar care este mult subevaluată, numai valoarea zăcămîntului depăşind exponenţial această cifră. Cum s-a ajuns la acest preţ? Simplu! Firma care s-a ocupat de evaluare a motivat că la astfel de privatizări nu trebuie să se ţină cont şi de valoarea zăcămîntului, chiar dacă zăcămîntul de 3,6 milioane tone se ridică, la preţul de azi al cuprului, la peste 20 miliarde euro. Pentru firma evaluatoare cel mai mult a contat nu zăcămîntul, ci datoriile companiei. Adică... 60 milioane lei! Actuala Putere, o Putere criminală (şi economic, şi social), o Putere care a intrat de mult în sfera penală (neavînd în Istorie exemplul unei devalizări şi subminări a economiei unei ţări de o asemenea anvergură), a decis vînzarea pe nimic a unei societăţi care numai anul trecut a înregistrat un profit de 8,5 milioane de euro. Ceea ce echivalează, într-un calcul grosier, cu recuperarea preţului de cumpărare de către cel ce va pune laba pe această companie, doar pe seama profitului realizat acum, în mai puţin de 8 ani. Asta la preţul de azi al cuprului. Numai că preţul pe bursă creşte zilnic şi, cum este de aşteptat ca noul proprietar să exploateze în regim draconic, fără să-i pese de riscurile la care sînt supuşi minerii sau efectele asupra mediului, această amortizare se va face şi mai repede.
Astfel, după ce am rămas fără petrol şi gaze, este posibil să pierdem şi controlul asupra exploatărilor de cupru. Vor urma aurul, uraniu, apa - deja înhăţată de feluriţi investitorii” străini. Or, dacă vom rămîne pe departe indiferenţi, vom ajunge să ne cumpărăm şi apa de băut, dată de munţii noştri, tot de afară
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu