Peter Oborne
În toată viaţa mea de adult, structurile politice britanice au avut tendinţa de a percepe Uniunea Europeană ca fiind puţin incompetentă şi coruptă, dar în acelaşi timp benignă şi, în general, o forţă a binelui într-o lume plină de probleme.
Această atitudine pare din ce în ce mai greu de susţinut, în contextul în care acest parteneriat de naţiuni începe să pară cu adevărat nesuferit: un asupritor brutal care urăşte democraţia, identităţile naţionale şi vieţile oamenilor de rând.
Momentul culminant pare să fi apărut săptămâna aceasta, odată cu cea mai recentă intervenţie a Comisiei Europene: birocraţii ameninţă că vor falimenta o ţară dacă partidele de opoziţie nu se angajează să susţină planul de austeritate susţinut de Uniunea Europeană.
Să punem problema Greciei în perspectiva corectă. Marea Criză economică ce a afectat Marea Britanie în anii 1930 a devenit parte a mitului naţional britanic. A fost perioada cantinelor pentru săraci şi a şomajului masiv, imortalizată în minunatele romane ale lui George Orwell.
Cu toate acestea, scăderea cuantumului Produsului Intern Brut în timpul Marii Crize nu a fost niciodată mai mare de 10%. În Grecia, nivelul PIB-ului a scăzut deja cu circa 13% din 2008 până acum şi, potrivit experţilor, probabil va scădea cu încă 7% până la sfârşitul acestui an. Cu alte cuvinte, până la Crăciun, criza economică din Grecia va fi de două ori mai gravă decât catastrofa economică ce a afectat Marea Britanie în urmă cu 80 de ani.
Cui îi pasă? Cu toate acestea, există indicii că elitei europene nu prea pare să îi pese. La începutul acestei săptămâni, comisarul UE pentru Afaceri Economice şi Monetare Olli Rehn avertiza că o intrare a Greciei în incapacitate de plată va avea “consecinţe devastatoare”. Cu toate acestea, contextul în care au fost făcute aceste declaraţii sugerează că Rehn se gândeşte la consecinţele devastatoare pentru restul Europei, mai degrabă decât pentru cetăţenii greci.
Deşi “euroelita” pare să rămână nepăsătoare, viaţa în Grecia, leagănul civilizaţiei europene, a devenit de nesuportat. Aproximativ 100.000 de firme au dat faliment şi multe altele se prăbuşesc. Rata sinuciderilor este în creştere, numărul crimelor s-a dublat, iar zeci de mii de oameni au rămas fără locuinţe. Viaţa în regiunile rurale, unde s-a revenit la schimburile tradiţionale de produse, este mai suportabilă.
În oraşe, situaţia este foarte dură, iar pentru grupurile minoritare este groaznică – în special pentru etnicii albanezi, care nu au drepturi şi care au ocupat mult timp locuri de muncă pe care grecii le refuzau.
Nu au de suferit doar familiile, ci şi instituţiile elene. Spre deosebire de situaţia Marii Britanii din timpul crizei economice din anii 1930, Grecia nu are o tradiţie de secole în materie de democraţie parlamentară mai mult sau mai puţin stabilă. Abia dacă a trecut o generaţie de când Grecia a scăpat de dictatura militară şi, dat fiind că în unele regiuni din ţară domneşte anarhia, forţele sinistre sunt din nou în ascensiune.
Forţele de extremă-dreapta şi extremă-stânga, în ascensiune În toamna anului 2011, formaţiunile extremiste erau creditate cu aproximativ 30% din drepturile de vot. În prezent, forţele politice de extremă-dreapta şi extremă-stânga sunt cotate cu aproximativ 50% şi sunt în ascensiune. Trebuie precizat că această îndepărtare de democraţie a fost favorizată de intervenţia Uniunii Europene, în special prin impunerea lui Lucas Papademos ca premier-marionetă.
La sfârşitul anului trecut, am fost criticat dur şi chiar evacuat din studioul emisiunii “Newsnight” (BBC) de un producător cu pretenţii, după ce l-am numit pe Amadeu Altafaj-Tardio, un purtător de cuvânt al Uniunii Europene, “acel idiot de la Bruxelles”. De atunci, intermediari bine-intenţionaţi au încercat să mă convingă de faptul că domnul Altafaj-Tardio este o persoană inteligentă şi încântătoare. Nu am niciun motiv temeinic să mă îndoiesc de acest lucru şi trebuie să ţinem cont de faptul că el este doar vocea şi servitorul plătit al domnului Rehn, comisarul UE pentru Afaceri Economice şi Monetare.
Dar, privind înapoi, îmi este evident că remarcile mele au fost mult prea generoase şi aş vrea să îmi prezint argumentele mai pe larg, cu o forţă mai mare. Idioţenia este, în mod clar, o parte importantă a problemelor de la Bruxelles, explicând multe dintre erorile de judecată şi competenţă din ultimii ani.
Mai gravă este însă insensibilitatea pură şi lipsa de umanitate a unor comisari europeni precum domnul Rehn, în contextul în care ei fac parte dintr-un regim de la Bruxelles care este pe cale să distrugă ceea ce era o ţară demnă, celebră şi funcţională.
De dragul principiilor Sunt destul de bătrân pentru a-mi aminti criticile lor când fostul premier Margaret Thatcher implementa politici monetare ca reacţie la recesiunea de la începutul anilor 1980. Şefa Guvernului britanic era acuzată că nu are niciun fel de compasiune sau umanitate.
Cu toate acestea, nivelul PIB-ului britanic a scăzut cu doar 6% în perioada 1979-1982, doar o treime din nivelul crizei care îi afectează acum pe nefericiţii greci. Rata şomajului crescuse la 10,8%, abia la jumătatea nivelului înregistrat acum în Grecia.
Adevărul este că Margaret Thatcher era o personalitate infinit mai umană şi mai pragmatică decât şeful lui Amadeu Altafaj-Tardio, Olli Rehn, şi colaboratorii acestuia. Margaret Thatcher nu ar fi distrus niciodată o întreaga naţiune de dragul unui principiu economic.
Marea Britanie nu mai poate avea argumente morale pentru a susţine moneda unică europeană, un experiment catastrofal cu efecte devastatoare de o asemenea amploare asupra oamenilor. Lăsând la o parte orice alte argumente, premierul David Cameron ar trebui doar din umanitate să se distanţeze de Uniunea Europeană şi să intervină pentru salvarea Greciei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu