EuroMincinosii

Europa trebuie să-și dea seama că sancțiunile nu rezolvă orice problemă.

Probabil că de fiecare dată când sunt trași de mânecă de liderii europeni, dictatorii lumii îl parafrazează în gând pe Stalin: „Cine se crede Uniunea Europeană?! Uite cât e de fragmentată!“ Și, parțial, pe bună dreptate: UE nu are armată, dar se luptă cu o mulțime de forțe politice divergente. Strategia diplomatică a Uniunii înseamnă bani și vorbărie, iar în ultima vreme se pare că membrii săi nu mai sunt interesați nici măcar de implicarea în misiunile de pace, care până acum le erau atât de dragi. 

În schimb, devin tot mai atrași de ultima jucărie descoperită, sancțiunile. Rar se-ntâmplă ca o întrunire a miniștrilor de externe să ia sfârșit fără să auzim de măsuri punitive la adresa vreunui regim totalitar, fie că e vorba de embargouri pe importuri și investiții, restricții privind tranzacțiile financiare, interdicția intrării pe teritoriul UE a unor oficiali sau blocarea conturilor acestora. Chiar unul dintre acești miniștri comentează ironic că „am devenit o mașinărie de dat pedepse“. 

În ianuarie, UE a impus o nouă rundă de sancțiuni împotriva Iranului, a cincea. De data aceasta, s-a recurs la interzicerea importurilor petroliere și înghețarea activelor băncii centrale iraniene. Luna asta a venit rândul Siriei: aici, pe lângă măsurile coercitive la adresa băncii centrale, în vizor au intrat și șapte membri ai Executivului de la Damasc. Pe lista neagră au fost trecuți apoi și 21 de bieloruși, în mare parte polițiști și judecători acuzați de încălcarea drepturilor omului. În replică, Belarusul a cerut retragerea ambasadorilor tuturor statelor UE de la Minsk. Trăgând linia, din 2010 și până acum, Uniunea a mai impus sancțiuni împotriva guvernelor din Myanmar, Zimbabwe, Coasta de Fildeș, Egipt, Tunisia și Libia (unele dintre ele nu mai sunt de actualitate, datorită schimbărilor de regim).

Pornirea „mașinăriei de pedepse“ a fost conjuncturală. Pentru a contracarea mișcările violente de reprimare a revoluțiilor din lumea arabă, era nevoie de un răspuns urgent. Acum, UE are o instituție diplomatică permanentă, Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE), foarte priceput la emis penalizări.
Problema cu sancțiunile e că au adesea rezultate incerte. 12 ani de interdicții aplicate Irakului nu l-au clintit pe Saddam Hussein (tot de o invazie violentă a fost nevoie ca să-l dea la o parte). Da, e posibil ca măsurile coercitive să fi contribuit la înlăturarea unor lideri ca Laurent Gbagbo, președintele Coastei de Fildeș, sau Muammar Ghaddafi, însă în ambele cazuri loviturile decisive au fost date tot pe cale armată. Sancțiunile repetate nu au convins Iranul să renunțe la ambițiile nucleare, ci doar, eventual, i-au impus o deschidere mai mare spre negocieri cu șefa diplomației europene, Cathy Ashton. 

Această politică bazată pe coerciție își va atinge, curând, limitele atât în ceea ce privește interdicțiile aplicate oamenilor, cât și tranzacțiilor financiare sau diverselor interese ale statelor europene. Slovenia a respins de curând includerea unui oligarh bielorus pe lista sancțiunilor: se pare că încearcă astfel să-și protejeze o companie care a obținut un contract bănos de ridicare în Minsk a unui complex rezidențial și de birouri care include și un hotel Kempinski. Alt exemplu: pentru a-și da acordul asupra penalităților pregătite Iranului, Grecia a cerut garanția accesului la o sursă alternativă de petrol. Să ne amintim că tot Grecia e cea care a blocat impunerea unui embargou asupra importurilor de fosfați din Siria. Ajungem astfel la o chestiune de importanță capitală: totuși, prioritatea numărul unu a Europei este criza zonei euro, care a izbucnit exact când UE ratifica Tratatul de la Lisabona și punea bazele SEAE. La vremea aceea, liderii continentului sperau că, prin comasarea mai multor sarcini într-o singură construcție instituțională, Europa va reuși să-și facă vocea mai bine auzită la nivel global. Doar că proiectul a fost prost schițat de la bun început, neluând în calcul birocrația rigidă a UE sau geloziile iscate între cei 27 de miniștri de externe.

Problema e chiar mai gravă decât pare. Pretențiile Uniunii pornesc de la ideea că, întrucât e cea mai mare piață a lumii, trebuie să aibă un cuvânt mai greu de spus. Și că, fiind o „putere normativă“ majoră, poate, prin puterea exemplului, să convingă și alte state de importanța cooperării și a integrării pașnice. Dar oare ce putere normativă mai e UE acum, când principalul său proiect, moneda unică, a ajuns în pragul colapsului? 

Steagul cu 12 stele căzătoare 

Lumea se află într-o continuă schimbare, însă Europa nu reușește să țină pasul. Să luăm primăvara arabă. UE și-a conturat rapid o strategie bazată pe trei cuvinte-cheie: bani, piețe și mobilitate (rețineți, nu migrație, ci mobilitate). Doar că bani nu prea mai sunt, piețele nu prea intră în calcul, pentru că statele sud-europene și-au exprimat dezinteresul pentru mărfurile din nordul Africii, iar mobilitatea e doar o vorbă, pentru că nimeni nu are de gând să relaxeze controalele de la granițe.

Sau exemplul Rusiei: acum că Vladimir Putin își reintră în drepturi ca președinte, și-a făcut Uniunea vreo strategie de abordare a gigantului estic? Nu. I-a trecut cuiva prin cap că, pe măsură ce America își retrage trupele din Europa, va rămâne un gol armat care ar trebui umplut? Nu, iar măsurile de austeritate nu fac decât să taie din bugetele de apărare ale statelor membre.
Speranțe de mai bine există în continuare. Europa e încă bogată și are resursele de a renaște, iar politica sa de expansiune este cea mai puternică armă în lupta pentru un rol global cât mai important. Ca să poată nădăjdui măcar la aderare, Serbia s-a dat peste cap și a găsit și, ulterior, extrădat, unii dintre cei mai periculoși criminali de război din Balcani, ba chiar a făcut primii pași spre soluționarea problemei Kosovo. Acum, Serbia merită statutul de stat candidat. Dacă s-ar reuși și dezmorțirea negocierilor cu Turcia, UE ar deveni un conglomerat de state cu adevărat de luat în seamă. Prin comparație cu acest scenariu, liderii europeni ar trebui să realizeze că inventarea prolifică de noi sancțiuni de la lună la lună nu poate conta ca o strategie viabilă de viitor.