Muammar Gaddafi / Foto: Reuters
Rebelii libieni – fericiti c-au pus mana pe "tiran", il loveau cu o sete lipsita de orice urma de ratiune – in timp ce individul (oarecum mirat de ce i se intampla) il intreba pe unul dintre ei "ce ti-am facut eu tie?". Da – "rebelii" erau bucurosi ca scapa de un asa-zis tiran. Dar obscenitatea uciderii unui om pe care acum cateva luni il ridicau in slavi nu i-a facut mai putin tirani decat el insusi.
Nu-i iau apararea lui Gaddafi (asta, inainte sa sara vreunu’sa dea cu paru’– dupa cunoscutul obicei mioritic). Dar daca omul se facea intr-adevar vinovat de atatea crime, nu merita oare sa fie capturat, judecat si – abia apoi, eventual – condamnat la inchisoare pe viata? Sau dus in fata plutonului de executie, sau pe scaunul electric?
Da, judecat. Intr-o instanta obiectiva – nu intr-una "a poporului". Gasit vinovat pentru N capete de acuzare (unde N era stabilit de instanta) si condamnat apoi sa plateasca (pe viata sau cu viata) pentru toate acestea.
Fac o paranteza si va invit sa vizionati un film pe care l-am descoperit via Visurat.
.
Mai jos – cateva idei reprezentative din acest film:
• Gaddafi a nationalizat petrolul tarii sale si a negociat preturi corecte in cadrul OPEC.
• A folosit banii castigati din exploatarea resurselor petroliere pentru a construi scoli, spitale si pentru a dezvolta infrastructura.
• Inainte ca Gaddafi sa preia puterea – mai putin de o cincime dintre libieni stiau sa citeasca. Majoritatea n-aveau acces la sistemul educational. In timpul regimului sau – toti cetatenii au ajuns sa aiba acces la un sistem de invatamant gratuit si superior din punct de vedere calitativ. Iar procentul de alfabetizare a crescut la 83%.
• Sistemul de sanatate libian este 100% gratuit. Accesul in spitale precum si la toate categoriile de medicamente este gratuit. Daca un cetatean libian are nevoie de o interventie chirurgicala care nu poate fi efectuata in Libia – statul ii plateste deplasarea si toate cheltuielile in strainatate, pentru interventia respectiva.
• A subventionat alimentele si a racordat intreaga tara la un sistem electric central.
• A finantat crearea celui mai mare râu artificial – care a intrat in cartea recordurilor drept o minune a lumii moderne. Astfel – a reusit sa transforme o mare parte a desertului libian in teren cultivabil.
• Orice libian care vrea sa devina fermier primeste de la stat pamant, o casa, utilaje agricole si seminte – pentru a putea sa-si desfasoare activitatea.
• Cand Gaddafi a venit la putere, foarte multi dintre libieni locuiau inca in corturi sau in case improvizate din cisterne pentru petrol. A promis ca fiecare libian va avea – gratuit – o casa, si (pentru a nu fi acuzat de tratament preferential) ca parintii lui vor fi ultimii care vor beneficia de acea casa gratis. A reusit sa ofere cate o casa fiecarei familii libiene. Tatal sau a murit insa in cort, pentru ca in acel moment inca nu toti libienii aveau case.
• Sub conducerea lui – Libia a atins cel mai inalt standard de viata din Africa. In topurile mondiale – a depasit tari ca Rusia, Brazilia sau Arabia Saudita.
• Spre deosebire de alte tari care-si exploatau resursele petroliere – Libia folosea tot profitul pentru dezvoltarea interna a tarii.
• Gaddafi considera ca adevarata democratie economica este realizata doar atunci cand bunastarea tarii este simtita de catre absolut fiecare cetatean. Astfel – banii proveniti din exploatarea petrolului erau impartiti si virati direct in conturile bancare ale cetatenilor. Nu stiu pe ce criterii.
• A contribuit la emanciparea femeilor, incurajandu-le sa participe in toate aspectele vietii politice. Femeile au primit si ele acces gratuit la sistemul de invatamant (nu aveau, pana atunci) – si a fost incurajata angajarea lor pe posturi platite (nici asta nu se facea, pana atunci). A luptat mult cu traditionalismul societatii pentru a realiza toate acestea.
• S-a opus invaziei americane in Irak, atragandu-si astfel furia monarhiei Saudite.
• In Octombrie 2010 – a fost primul (si – deocamdata – singurul) lider din lumea araba care si-a cerut public scuze pentru inumanele tratamente aplicate africanilor. Asta l-a indepartat si mai mult de ceilalti lideri ai lumii arabe – pe care continua sa-i critice pentru slugarnicia fata de fortele Vestului.
• A incercat sa unifice toate statele Africii (in asa-zisele "State Unite ale Africii"), pentru o reala independenta a Continentului Negru in fata restului lumii. In aceasta idee – a negociat acorduri de incetare a focului in razboaiele din Uganda, Congo, Etiopia si Eritrea.
• A oferit suport multor grupari revolutionare (de eliberare). Grupari considerate teroriste – de cealalta parte a baricadei. A fost numit “unul dintre cei mai mari luptatori pentru libertate ai secolului XX” – de catre Nelson Mandela (primul presedinte al Africii de Sud ales prin vot universal).
Da – veti spune ca se pot face liste (probabil – mai lungi decat cea de mai sus) si cu relele infaptuite de Gaddafi. Dar cred totusi ca lucrurile bune de mai sus il indreptateau la un proces corect (sunt unul din idealistii care inca mai considera ca procesele corecte mai exista). Chiar si daca – in urma acestui proces – ar fi fost executat, ar fi pierit intr-un context legal. Ar fi fost judecat asemeni oricarui alt raufacator (cu toate capetele de acuzare aferente). Nu i s-ar fi aplicat "dreptatea poporului". Pentru ca dreptatea poporului e dreptatea omului de rand, care-a pus mana pe arma – si care poate fi puternic influentat de diversi factori externi bazati la randul lor pe puternice interese.
Dac-ar fi sa ne luam dupa fapte, libienii au executat (inuman) un asa-zis raufacator care le-a facut (din punct de vedere economic si social) viata mult mai buna decat e in multe tari ale lumii la ora actuala. Daca bagam in ecuatie si faptul ca petrolul este (in Libia) din belsug si mai ieftin decat apa plata, prezenta NATO in zona incepe sa se explice. Doar sa se explice, nu sa se justifice. Vom vedea insa peste cativa ani unde-i va duce pe libieni actualul ajutor al NATO. Zambind – spre o
luminoasa democratie? Sau plangand – la mormantul lui Gaddafi?
.
Nu-i iau apararea lui Gaddafi (asta, inainte sa sara vreunu’sa dea cu paru’– dupa cunoscutul obicei mioritic). Dar daca omul se facea intr-adevar vinovat de atatea crime, nu merita oare sa fie capturat, judecat si – abia apoi, eventual – condamnat la inchisoare pe viata? Sau dus in fata plutonului de executie, sau pe scaunul electric?
Da, judecat. Intr-o instanta obiectiva – nu intr-una "a poporului". Gasit vinovat pentru N capete de acuzare (unde N era stabilit de instanta) si condamnat apoi sa plateasca (pe viata sau cu viata) pentru toate acestea.
Fac o paranteza si va invit sa vizionati un film pe care l-am descoperit via Visurat.
.
Mai jos – cateva idei reprezentative din acest film:
• Gaddafi a nationalizat petrolul tarii sale si a negociat preturi corecte in cadrul OPEC.
• A folosit banii castigati din exploatarea resurselor petroliere pentru a construi scoli, spitale si pentru a dezvolta infrastructura.
• Inainte ca Gaddafi sa preia puterea – mai putin de o cincime dintre libieni stiau sa citeasca. Majoritatea n-aveau acces la sistemul educational. In timpul regimului sau – toti cetatenii au ajuns sa aiba acces la un sistem de invatamant gratuit si superior din punct de vedere calitativ. Iar procentul de alfabetizare a crescut la 83%.
• Sistemul de sanatate libian este 100% gratuit. Accesul in spitale precum si la toate categoriile de medicamente este gratuit. Daca un cetatean libian are nevoie de o interventie chirurgicala care nu poate fi efectuata in Libia – statul ii plateste deplasarea si toate cheltuielile in strainatate, pentru interventia respectiva.
• A subventionat alimentele si a racordat intreaga tara la un sistem electric central.
• A finantat crearea celui mai mare râu artificial – care a intrat in cartea recordurilor drept o minune a lumii moderne. Astfel – a reusit sa transforme o mare parte a desertului libian in teren cultivabil.
• Orice libian care vrea sa devina fermier primeste de la stat pamant, o casa, utilaje agricole si seminte – pentru a putea sa-si desfasoare activitatea.
• Cand Gaddafi a venit la putere, foarte multi dintre libieni locuiau inca in corturi sau in case improvizate din cisterne pentru petrol. A promis ca fiecare libian va avea – gratuit – o casa, si (pentru a nu fi acuzat de tratament preferential) ca parintii lui vor fi ultimii care vor beneficia de acea casa gratis. A reusit sa ofere cate o casa fiecarei familii libiene. Tatal sau a murit insa in cort, pentru ca in acel moment inca nu toti libienii aveau case.
• Sub conducerea lui – Libia a atins cel mai inalt standard de viata din Africa. In topurile mondiale – a depasit tari ca Rusia, Brazilia sau Arabia Saudita.
• Spre deosebire de alte tari care-si exploatau resursele petroliere – Libia folosea tot profitul pentru dezvoltarea interna a tarii.
• Gaddafi considera ca adevarata democratie economica este realizata doar atunci cand bunastarea tarii este simtita de catre absolut fiecare cetatean. Astfel – banii proveniti din exploatarea petrolului erau impartiti si virati direct in conturile bancare ale cetatenilor. Nu stiu pe ce criterii.
• A contribuit la emanciparea femeilor, incurajandu-le sa participe in toate aspectele vietii politice. Femeile au primit si ele acces gratuit la sistemul de invatamant (nu aveau, pana atunci) – si a fost incurajata angajarea lor pe posturi platite (nici asta nu se facea, pana atunci). A luptat mult cu traditionalismul societatii pentru a realiza toate acestea.
• S-a opus invaziei americane in Irak, atragandu-si astfel furia monarhiei Saudite.
• In Octombrie 2010 – a fost primul (si – deocamdata – singurul) lider din lumea araba care si-a cerut public scuze pentru inumanele tratamente aplicate africanilor. Asta l-a indepartat si mai mult de ceilalti lideri ai lumii arabe – pe care continua sa-i critice pentru slugarnicia fata de fortele Vestului.
• A incercat sa unifice toate statele Africii (in asa-zisele "State Unite ale Africii"), pentru o reala independenta a Continentului Negru in fata restului lumii. In aceasta idee – a negociat acorduri de incetare a focului in razboaiele din Uganda, Congo, Etiopia si Eritrea.
• A oferit suport multor grupari revolutionare (de eliberare). Grupari considerate teroriste – de cealalta parte a baricadei. A fost numit “unul dintre cei mai mari luptatori pentru libertate ai secolului XX” – de catre Nelson Mandela (primul presedinte al Africii de Sud ales prin vot universal).
Da – veti spune ca se pot face liste (probabil – mai lungi decat cea de mai sus) si cu relele infaptuite de Gaddafi. Dar cred totusi ca lucrurile bune de mai sus il indreptateau la un proces corect (sunt unul din idealistii care inca mai considera ca procesele corecte mai exista). Chiar si daca – in urma acestui proces – ar fi fost executat, ar fi pierit intr-un context legal. Ar fi fost judecat asemeni oricarui alt raufacator (cu toate capetele de acuzare aferente). Nu i s-ar fi aplicat "dreptatea poporului". Pentru ca dreptatea poporului e dreptatea omului de rand, care-a pus mana pe arma – si care poate fi puternic influentat de diversi factori externi bazati la randul lor pe puternice interese.
Dac-ar fi sa ne luam dupa fapte, libienii au executat (inuman) un asa-zis raufacator care le-a facut (din punct de vedere economic si social) viata mult mai buna decat e in multe tari ale lumii la ora actuala. Daca bagam in ecuatie si faptul ca petrolul este (in Libia) din belsug si mai ieftin decat apa plata, prezenta NATO in zona incepe sa se explice. Doar sa se explice, nu sa se justifice. Vom vedea insa peste cativa ani unde-i va duce pe libieni actualul ajutor al NATO. Zambind – spre o
luminoasa democratie? Sau plangand – la mormantul lui Gaddafi?
.
Suedia este o tara in care nu s-au inregistrat proteste de strada sub nici o forma niciodata, iar actualmente nu este nimic care sa genereze aceste proteste, cu toate ca in mai toate tarile capitaliste se inregistreaza miscari de strada pe diferite subiecte sociale si economice, de amploare..Economia suedeza, a crescut intr-un ritm satisfacator, de 6,4% in primul trimestru al anului in curs, dupa o crestere de 5,7% in aceasi perioada a anului trecut, care a fost cea mai puternica crestere in cadrul tarilor dezvoltate din vestul Europei. Dar suedezi, in continuare au coroana suedeza ca moneda nationala, chiar daca sint curtati de UE sa intre in “cercul dezvoltatilor”, cu moneda euro in tarile lor.
Suedia este si va ramine un exemplu de dezvoltare economica si de abordare a unui sistem de prioritati in economie demn de invidiat si cu consecinte sociale dintre cele mai favorabile.
Printre acestea se numără şi vizitele tot mai frecvente ale unor oficialităţi mondiale ce fac parte din Clubul Bilderberg şi care vin la Bucureşti la iniţiativa singurului român atras şi acceptat în structurile de comandă ale acestui forum elitist, şi anume Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României. 
Davignon a fost şi primul preşedinte al Agenţiei Internaţionale pentru Energie, în 1974-1977. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1981, a fost ales pentru 4 ani într-o altă funcţie importantă: vice-preşedinte al Comisiei Europene. De asemenea, a condus, ca preşedinte, Institutul Regal de Relaţii Internaţionale. Din 1974 este membru al Clubului Bilderberg, la conducerea căruia accede în 1999. În 1985 a intrat în Societatea Generală din Belgia, al cărei preşedinte a devenit din aprilie 1988 pînă în septembrie 2001, apoi vicepreşedinte, pînă la 31 octombrie 2003, cînd s-a petrecut fuziunea cu Tractebel. Este ales vicepreşedinte al noii companii Suez-Tractebel”, iar în 2004 Regele Albert II i-a oferit titlul onorific de ministru de Stat. Preşedinte al Mesei rotunde a industriaşilor europeni”, Étienne Davignon este şi membru al Consiliilor de Administraţie de la Anglo-American Mining”, Banca Fortis”, Kissinger Associates”, Fiat” Petrofina”, Real Software”. Alte funcţii deţinute : preşedinte al Asociaţiei pentru Unitate Monetară în Europa şi al Fundaţiei Paul Henri Spaak et dEGMONT ”, membru al Comisiei Trilaterale. În acelaşi timp, continuă să acorde consultanţă mai multor Consilii de Administraţie ale unor mari companii din lume. Ceea ce puţină lume ştie este că fostul premier belgian, astăzi chiar preşedinte al Uniunii Europene, Herman Van Rompuy, este un prieten intim al vicontelui Étienne Davignon, cel care a fost timp de 40 de ani secretar al Clubului Bilderberg, iar acum e preşedinte al acestuia. Pînă cu o zi înainte de numirea lui Rompuy se spunea că acesta nu va fi preşedintele Uniunii, fiindcă este membru în Clubul Bilderberg! Asta trebuia să fie o acuză, numai că evenimentele au arătat că numirea lui în funcţie s-a făcut tocmai din acest motiv. De altfel, pe 12 noiembrie 2009, Van Rompuy a fost invitat la dineul pe care l-a dat clubul la Castelul Val-Duchesse. Cu această ocazie, înaltul oficial european şi-a afirmat susţinerea faţă de intenţia grupului Bilderberg de a promova introducerea unui impozit verde”, fireşte, cu justificare ecologistă. El a mai spus că vrea ca, în funcţia sa de preşedinte al UE, să se mulţumească doar cu un rol de facilitare a compromisurilor între statele Uniunii şi a afirmat că doreşte să rămînă ca şi prietenul Étienne Davignon discret” şi nu să dea interviuri în toată presa. Étienne Davignon a contribuit la construcţia europeană, raportul său despre apropierea politicilor din ţările bătrînului continent, aprobat la 27 octombrie 1970 de Consiliul de Miniştri al Comunităţii Europene, propunînd crearea unui mecanism de informare şi consultare în domeniul politicii externe. Textul preconiza organizarea unor reuniuni semestriale ale miniştrilor Afacerilor Externe ale ţărilor din Comunitatea Economică Europeană, dar şi întîlniri trimestriale ale unui Comitet Politic, format din directori de politici din Ministerele de Externe, care să pregătească reuniunile. De asemenea, preşedintele comitetului era obligat să transmită în fiecare an la Parlamentul European o evaluare a cooperării politice. Dacă acest prim raport s-a remarcat prin supleţea sa, punînd accentul pe simplul angajament al guvernelor de a se consulta în mod constant, un al doilea Raport Davignon”, adoptat în 1973 (cu un an înainte ca Étienne Davignon să devină membru al Clubului Bilderberg), prevedea că, în problemele de politică externă, fiecare stat avea obligaţia să nu-şi fixeze o poziţie definitivă înainte de a se consulta cu partenerii săi”. Propunerea Bilderberg pentru un superstat federal european şi o singură monedă are cu siguranţă rădăcini mai vechi. O investigaţie a celor de la BBC a scos la iveală documente de la primele şedinţe Bilderberg, care confirmau că Uniunea Europeană a fost un vlăstar al grupului. Étienne Davignon a afirmat că Bilderberg a ajutat le crearea monedei euro, clubul fiind cel care a introdus pentru prima dată pe agenda discuţiilor politice ideea unui singur etalon monetar, la începutul anilor 90. Davignon a admis acest lucru într-unul dintre rarele interviuri pe care le-a dat. El a adus în discuţie şi faptul că întîlnirile anuale ale grupului Bilderberg sînt considerate, de obicei, prilejul unei conspiraţii”. În articolul citat de liderul clubului se mai spunea: Întîlnirea din vara lui 2009 în Europa a grupului Bilderberg un club informal de politicieni, oameni de afaceri şi gînditori de vîrf, prezidat de domnul Davignon ar putea, de asemenea, «îmbunătăţi înţelegerea» asupra modului viitor de acţiune, în acelaşi mod în care grupul a contribuit la crearea monedei euro în anii 90”. Articolul se încheia cu aprecierea lui Étienne Davignon că: Oamenii înţeleg cu tulburare că în aer pluteşte o schimbare (). Dar nici un guvern nu va potoli reacţia oamenilor. Ei au cea mai mare reticenţă şi cel mai mare cinism împotriva oricui deţine responsabilitate.” În legătură cu criza financiară, Étienne Davignon declară convins că: Din 28 octombrie 2008, lumea nu va mai fi aceeaşi. Vom avea un «înainte» şi un «după» faţă de acest moment, pentru că sistemul n-a rezistat la excesele.sistemului. Astăzi, e clar, sîntem în curs de a reconstrui în parte sistemul şi încercăm să administrăm consecinţele negative ale acestuia. Este nevoie de un mai bun echilibru între responsabilităţile statului şi sectorul privat, căruia i se cere mai multă energie. Deci, este nevoie de noi adaptări şi de schimbări”. De altfel, între 1981 şi 1985, Davignon a elaborat un plan de restructurare a industriei europene. Sînt definitiv convins că fără industrie nu se poate vorbi de o economie puternică, iar industria nu poate să se dezvolte fără să accepte regulile dure ale competitivităţii, decît în măsura în care statul supraveghează ca tot ceea ce o înconjoară să-i fie mereu favorabil.” Tot el este cel care a negociat importante acorduri comerciale şi industriale cu SUA, Japonia şi China, acorduri care confirmă convingerea sa că este necesar ca Europa să vorbească pe o singură voce despre aceste subiecte”. Sigur că vizita lui în România, chiar dacă a fost de scurtă durată, şi-a atins scopul. Evaluarera făcută împreună cu Mugur Isărescu a dat satisfacţie mai marelui mondial, pentru că în discuţii s-au abordat, printre altele, şi probleme legate de viitorul României, aşa cum este el preconizat de acest aşa-zis guvern mondial. Este o certitudine că perspectiva ţării noastre nu poate fi judecată fără a lua în calcul şi afacerea Roşia Montană, una dintre cele mai mari din istoria modernă. Aşa că şi acest subiect a făcut obiectul discuţiilor, mai ales pentru că unul dintre sponsorii deplasării lui Étienne Davignon în România nu este alcineva decît Roşia Montana Gold Corporation. Ceea ce, cu siguranţă, s-a remarcat în toate cercurile a fost absenţa oricărui contact cu preşedintele ţării, Traian Băsescu, şi prim-ministrul român, Emil Boc. Faptul că Étienne Davignon, unul dintre cei mai importanţi factori ai puterii mondiale, nu s-a întîlnit cu nici unul dintre ei spune multe lucruri. Coroborat şi cu atitudinea actuală a partidului de guvernămînt, PDL ul, care, în an preelectoral, nu se lansează în promisiuni aşa cum a făcut-o anterior, ba din contră, anunţă în continuare măsuri de austeritate, gen posibila îngheţare a pensiilor şi a salariilor, recunoscînd implicit lipsa tot mai critică a resurselor, arată fără nici o îndoială că Puterii de la Bucureşti i s-a închis uşa în nas cam peste tot, că factorii de putere mondială şi-au retras sprijinul. Indiscutabil, următorul pas va fi schimbarea prin voinţa populară”, dirijată şi susţinută, mai mult sau mai puţin discret, de centrele de Putere externă, înlocuitorii fiind deja calificaţi” în cursă. Cu siguranţă Mugur Isărescu va fi unul dintre competitori, dacă avem în vedere faptul că el a avertizat în mai multe rînduri actuala Putere să nu se mai joace cu focul şi să nu facă promisiuni fără acoperire, mai ales acum, în an preelectoral, iar consilierul acestuia, Adrian Vasilescu, afirma sus şi tare, pe mai toate canalele mass-media, că România va fi salvată pentru că există un Dumnezeu şi Banca Naţională.
Tot mai multe ţări din America centrală şi de sud refuză să mai facă jocurile Băncii Mondiale şi ale Fondului Monetar Internaţional (FMI). Venezuela, Cuba, Bolivia, Ecuadorul, Argentina, Brazilia şi Nicaragua se opun astfel dominaţiei economice pe care SUA încearcă să o obţină în zonă. 
Exemplul Argentinei a fost urmat şi de alte state din zonă. În aprilie 2007 Hugo Chavez, preşedintele Venezuelei a anunţat că întrucât şi-a plătit datoriile către Banca Mondială şi FMI, ţara sa va rupe complet relaţiile cu aceste instituţii. Astfel Chavez şi-a îndeplinit promisiunea făcută în 1998 de a repune Venezuela pe calea unei creşteri solide, prin renaţionalizarea industriei petrolului. Cu toată opoziţia acerbă din partea SUA faţă de mişcarea lui Chavez, care a mers până la o lovitură militarizată susţinută financiar de SUA în 2002, guvernul Venezuelei a redobândit controlul asupra resurselor sale petroliere, care până acum îngroşau buzunarele SUA. Datorită acestui fapt, economia Venezuelei a crescut cu 38% în ultimii trei ani, în ciuda tuturor predicţiilor FMI.
O lege dată în 2005 în Bolivia privind hidrocarburile a făcut să crească taxele pe care companiile străine trebuie le plătească guvernului bolivian pentru a putea activa pe teritoriul acestei ţări. În timp ce această lege a dus la culmea furiei corporaţiile străine, şi mai ales pe cele americane, ea a adus guvernului bolivian zeci de milioane de dolari cu care au putut fi plătite datoriile faţă de FMI şi Banca Mondială.
Chavez a adăugat că arhipelagul, care este clasificat drept parc naţional, a fost în realitate privatizat de membrii venezuelani şi străini ai "burgheziei bogate".
