Tot mai multe ţări din America latină rup relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional

Tot mai multe ţări din America centrală şi de sud refuză să mai facă jocurile Băncii Mondiale şi ale Fondului Monetar Internaţional (FMI). Venezuela, Cuba, Bolivia, Ecuadorul, Argentina, Brazilia şi Nicaragua se opun astfel dominaţiei economice pe care SUA încearcă să o obţină în zonă.

Coliţia dintre Hugo Chavez (preşedintele Venezuelei), Fidel Castro (preşedintele Cubei până în februarie 2008), Evo Morales (preşedintele Boliviei), Rafael Correa (preşedintele Ecuadorului) şi Daniel Ortega (preşedintele Nicaraguei), precum şi relaţiile economice dintre aceste ţări şi principalele forţe economice din zonă – Argentina şi Brazilia – ridică mari obstacole în faţa ambiţiilor SUA de a domina din punct de vedere economic emisfera vestică. Presa corporatistă le-a creat mereu o imagine negativă acestor preşedinţi, prezentându-i drept o ameninţare la adresa democraţiei sau chiar drept dictatori şi terorişti.

Între anii 1960 şi 1980, înainte ca FMI şi Banca Mondială să îşi implementeze politicile economice în zonă, venitul mediu pe cap de locuitor cunoscuse o creştere de 82%. Din 1980 până în 2000, perioadă în care FMI şi Banca mondială au intervenit în zonă sub pretextul generării unei creşteri economice, venitul mediu pe cap de locuitor a crescut cu 9%, iar între 2000 şi 2005 cu doar 4%.

Adoptarea politicilor economice ale FMI a avut consecinţe dezastruoase pentru Argentina

Argentina este unul dintre cele mai clare exemple ale efectelor politicilor criminale practicate de FMI. Din 1991 până în 1998, ţara a adoptat cu conştinciozitate reformele recomandate de FMI, incluzând privatizări pe scară largă. Economia a crescut substanţial în această perioadă, dar începând cu 1998 a cunoscut un crash teribil. La sfârşitul lui 2001 Argentina avea mai mult de 100 de miliarde de dolari datorie, moneda naţională se prăbuşise şi majoritatea oamenilor trăiau sub nivelul sărăciei, într-o ţară care fusese, până să aibă de-a face cu FMI una din cele mai bogate din America latină. Prin aceleaşi metode a fost posibil ca România, o ţară care în 1989 nu avea datorii externe să ajungă în ianuarie 2001 (după 18 ani) la o datorie externă de 80 miliarde de euro.

De-abia când preşedintele Argentinei, Nestor Kirchner a refuzat să mai aplice politicile FMI, economia a început să se redreseze. În ultimii ani a sfidat toate predicţiile FMI, iar cele 47 de procente în plus au transformat-o în ţara cu cea mai rapidă creştere economică din emisfera vestică şi a scos 9 milioane de oameni din sărăcie. Aceste rezultate au determinat Argentina ca în ianuarie 2006 să rupă orice relaţie cu FMI.

Venezuela a redobândit controlul asupra petrolului naţional

Exemplul Argentinei a fost urmat şi de alte state din zonă. În aprilie 2007 Hugo Chavez, preşedintele Venezuelei a anunţat că întrucât şi-a plătit datoriile către Banca Mondială şi FMI, ţara sa va rupe complet relaţiile cu aceste instituţii. Astfel Chavez şi-a îndeplinit promisiunea făcută în 1998 de a repune Venezuela pe calea unei creşteri solide, prin renaţionalizarea industriei petrolului. Cu toată opoziţia acerbă din partea SUA faţă de mişcarea lui Chavez, care a mers până la o lovitură militarizată susţinută financiar de SUA în 2002, guvernul Venezuelei a redobândit controlul asupra resurselor sale petroliere, care până acum îngroşau buzunarele SUA. Datorită acestui fapt, economia Venezuelei a crescut cu 38% în ultimii trei ani, în ciuda tuturor predicţiilor FMI.

Cu ajutorul banilor ce au intrat în visteria ţării datorită acestei naţionalizări, Chavez planifică să pună bazele unei instituţii de împrumut regionale, condusă de naţiunile latino-americane. Rezerva de 50 de miliarde de dolari a Venezuelei asigură deja suport financiar pentru ţările din regiune, fără a le impune acestora condiţiile exploatative pe care le aveau Organizaţia Mondială a Comerţului, Banca Mondială şi FMI.

Tot mai multe ţări din America latină rup relaţiile cu FMI

Din decembrie 2005, de când şi-a plătit datoriile, Brazilia s-a eliberat şi ea de sub influenţa păguboasă a FMI. „Am plătit această datorie pentru a arăta lumii că această ţară are un guvern şi că îşi ia singură deciziile” a spus Luiz Inácio Lula da Silva, preşedintele Braziliei.

Şi noul preşedinte al Ecuadorului, Rafael Correa a câştigat alegerile cu ajutorul unei platforme anti-privatizare şi anti-baze militare americane pe teritoriul ţării. Ecuadorul a început să îşi plătească datoriile faţă de FMI şi a anunţat că imediat după aceea va renunţa la a mai face noi împrumuturi de la acesta. În aprilie 2007 Correa a închis reprezentanţa Băncii Mondiale din Quito după ce a decoperit că aceasta sustrăgea fonduri, sub pretextul reformei din sectorul petrolier.

În aprilie 2006 Evo Morales, preşedintele Boliviei a anunţat că ţara sa rupe relaţiile cu FMI şi respinge orice acord de liber comerţ cu SUA. În locul acestora a fost lansat Acordul comercial al poporului bolivian (Bolivian Peoples Trade Agreement, PTA) care încurajează cultura autohtonă şi suveranitatea naţională. Banii obţinuţi din activităţile comerciale internaţionale sunt utilizaţi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale locuitorilor Boliviei, nu pentru a plăti dobânzi usturătoare unor organisme de genul FMI.

O lege dată în 2005 în Bolivia privind hidrocarburile a făcut să crească taxele pe care companiile străine trebuie le plătească guvernului bolivian pentru a putea activa pe teritoriul acestei ţări. În timp ce această lege a dus la culmea furiei corporaţiile străine, şi mai ales pe cele americane, ea a adus guvernului bolivian zeci de milioane de dolari cu care au putut fi plătite datoriile faţă de FMI şi Banca Mondială.

În aprilie 2007 Bolivia, Venezuela şi Nicaragua au decis să se retragă din Centrul Internaţional pentru rezolvarea disputelor legate de investiţii (International Center for Settlement of Investment Disputes, ICSID), găzduit de Banca Mondială. Această decizie vine în continuarea mişcărilor sociale din 2001, care au culminat cu alungarea companiei Bechtel din Bolivia. La rândul ei Bechtel a dat în judecată Bolivia la ICSID. Tocmai faptul că această instituţie s-a dovedit a fi părtinitoare, acţionând de fapt în favoarea coporaţiei, a determinat ţările respective să rupă relaţiile cu astfel de organisme de faţadă.

Ceea ce s-a petrecut cu aceste ţări reprezintă un serios avertisment pentru celalalte state de a rupe la rândul lor relaţiile cu astfel de organisme internaţionale, ale căror politici s-au dovedit a fi periculoase şi dezastruoase. Presa corporatistă evită însă să dezvăluie aceste informaţii.